Uneori, clasamentele se intocmesc in baza unor criterii cantitative: incasari, numar de spectatori sau de cititori, performante cuantificabile (numar de goluri marcate, metri sariti in lungime sau inaltime). Dar chiar si acestea au doza lor de relativism si ne arata ca deseori comparam magarii cu merele. Cum poti compara un record realizat in urma cu câteva decenii cu unul realizat in zilele noastre? Calitatilor umane li s-au adaugat tehnici si tehnologii care au facut poosibila performanta de-acum. Sau cum poti compara vânzarile din urma cu o jumatate de secol cu cele din aceasta era a globalismului? In aceste cazuri, clasamentele ne pot vorbi despre o anume dezvoltare a ramurii respective, invitându-ne automat la intrebari privind viitorul: pâna unde se poate ajunge? La astfel de intrebari raspund adesea oamenii de stiinta prin simulari pe calculator, prin evaluari ale parametrilor calitativi si cantitativi, prin studii de piata.
Ma fascineaza si ma angoaseaza, pe rând sau simultan, cercetarile astea stiintifice. Ma fascineaza prin doza lor de optimism si de incredere in capacitatea umana de a se autodepasi, ma arunca in panica pentru ca intrevad in ele si un vârf care, la un moment dat, nu va mai putea fi depasit. Ma gândesc atunci daca omenirea va avea intelepciunea sa accepte ca exista o limita in toate si se va impaca reintorcându-se la cele obisnuite, nemaifiind obsedata sa isi depaseasca propriile limite. Hiperbolizez un pic doar: probabil ca pragul absolut al vânzarilor de carte se va atinge când toti locuitorii planetei vor achizitiona un volum abia aparut. Nici nu va conta ca unii sunt sugari, ca altii nu stiu sa citeasca! Sunt 6, 7, 10 miliarde de oameni pe planeta asta, vinde, domnule, 6, 7 sau 10 miliarde de exemplare. Bun, le vinde si atinge un prag absolut. Ce urmeaza dupa aceea? Ai calculat gresit si ti-a mai ramas un exemplar? Cu i-l vinzi? Cel mai probabil, il vei pune intr-o naveta cosmica si vei porni cu el prin spatiu sa iti extinzi piata de carte pe la martieni, saturnieni, venusieni si alti amatori de lecturi pamântesti. Daca si acest record va fi depasit, succesul va fi in primul rând al tehnologiei care a putut mari piata de carte si abia mai apoi al autorului.
Ce ne facem insa cu clasamentul care confunda perceptia colectiva cu valoarea in absolut (daca ea va putea fi vreodata cuantificata)? Onest ar fi sa atragem atentia asupra publicului care a stabilit ca X sau Y sunt cei mai… dintre, evident, cei mai… Un ziar se lauda in urma cu o vreme ca este preferatul românilor in proportie de 76 sau 78%, nu mai conteaza cifra exacta. Insa sondajul fusese realizat de o revista apartinatoare aceluiasi trust si cam cu acelasi profil. Asadar, corect, rezultatul trebuia citit in felul urmator: 76 sau 78% dintre cititori revistei X prefera ziarul Y. Alteori, nuantele sunt mai subtile: când in structura respondentilor ai 28% cu studii primare (pâna in si cu opt clase), 27% cu treapta intâi de liceu sau cu o scoala profesionala si doar 11% cu studii universitare, poti spune ca topul reprezinta optiunea unui public care percepe valoarea intr-un anumit fel. Cei 11 la suta nici nu stiu de ce mai sunt luati in seama in sondaje, pentru ca ei, matematic, nu si-ar putea impune niciodata preferintele si preferatii. Institutele de sondaje nu au stabilit aleatoriu proportia respondentilor: asta este configuratia României. Atunci, insa, initiatorii unor astfel de clasamente, daca ar fi onesti, ar trebui sa spuna verde in fata: astea sunt preferintele românilor, astea sunt valorile publicului românesc din acest moment, asa percep românii valorile, nicidecum sa ni le prezinte ca pe topuri ale elitelor. Una este popularitatea si alta e valoarea, una este perceptia valorii si alta e valoarea in sine.
Si mai delicata, mai bulversanta chiar si pentru un cunoscator al domeniului, este ierarhizarea de autor, asadar una care asaza subiectivitatea in aprecierea calitatii de dupa câteva perdele de catifea obiective. Au aparut cinci, sase istorii ale literaturii române in ultima vreme. Nu intereseaza ca unele pornesc de la origini si altele sunt istorii partiale. Vom suprapune numai partile comune, adica ale literaturii contemporane. Ce se gaseste intr-una nu se afla in alta, ierarhiile nu prea coincid sau nu se prea pupa unele cu altele. Fiecare autor are propria lista de valori. Un cititor care vrea sa isi faca o parere ar trebui sa aiba in casa toate aceste istorii. Asta ar insemna vreo 7.800-8.000 de pagini (format mare) si vreo douazeci de kilograme de carte, daca nu ceva mai mult. Daca am ajusta putin, daca le-am focaliza doar asupra celor câtiva autori cu care toate sunt de acord si tot am avea o istorie a literaturii române de vreo cinci mii de pagini si vreo 15 kilograme. Ar fi, sa zicem, o istorie completa, dar ce ne facem cu judecatile de valoare? Pe ele cum le compatibilizam? Facem un clasament! Asta e solutia!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
