Staruitoare in memorie sunt diminetile in care tata ma trezea cat putea de lin sa bem cafeaua impreuna. Venea de la serviciu – in ultimii ani ai vietii a lucrat numai de noapte pentru ca era mai liniste, mai putin zbucium in Bucuresti – si intai ii auzeam pasii obositi pe alee, ii simteam silueta trecand prin dreptul geamului, scurta ezitare de a intra in camera mea (daca era iarna) sau de a-mi ciocani incet in geam (primavara, vara, toamna). Readormeam profound, desi stiam ca va fi un somn de doar cateva minute. Se reintorcea tiptil, de data aceasta in papucii de casa, soptindu-mi: "Hai, nu vii sa bem o cafea?!" Am avut ca adolescent si tanar multe izbucniri de revolta, de independenta vizavi de parinti, neplacandu-mi sa dau socoteala pentru viata mea, dar diminetile alea imi inmuiau orice batosenie juvenila. Ma trezeam teleghidat, chiar daca ma culcasem abia spre dimineata, chiar daca aveam cursuri dupa-amiaza si mi-as mai fi dorit un somn bun macar pana pe la zece, si o porneam cu ochii carpiti de somn spre bucatarie. Tata era cel mai nepractic om pe care l-am vazut in viata mea. Nu stiu daca l-am vazut vreodata aprinzand aragazul spre a-si incalzi mancarea, ce sa mai vorbesc de complicatul mecanism de a-si face o cafea. Miscandu-ma ca un somnambul, executam precis toate miscarile si probabil ca mai si dormeam in picioare. Pentru ca urmatoarea secventa de care luam act – si pe care acum mi-o amintesc foarte bine – e cea in care cele doua cesti aburinde de cafea se aflau in fata noastra pe masa din bucatarie. Discret, langa ceasca mea era o tigara cu filtru (de obicei, Snagov, mai rar Amiral sau Diplomat). Nu stiu de unde le scotea – el trecuse pe Marasesti fara filtru, dupa ce nu se mai produsesera Virginia -, nu am vazut niciodata ca ar avea vreun pachet de tigari bune puse pe undeva, ori pur si simplu avea grija sa-mi faca rost de o tigara "buna" in timp ce se retragea spre casa. Isi aprindea "maraseasca" sa, apoi, sub un pretext oarecare, ma lasa singur sapte minute. Adica, exact cat sa imi fumez si eu tigara pentru ca, desi stia ca fumez, n-am facut-o niciodata in prezenta lui, chiar daca pe vremea diminetilor noastre de cafea eram ditamai studentul la "Filo". Si-acum, cand ajuns la casa parinteasca atipesc cateva clipe, imi pare ca aud prin curte pasii lui obositi si vocea sa soptita: "Hai, nu vii sa bem o cafea?"!
La fel de pregnante sunt multele cafele cu frisca baute in barul de la subsolul Arhitecturii, muntii de cutii de Ness consumati la Vanju Mare (in timp ce tara se straduia sa ne faca sublocotenenti in rezerva, noi ne straduiam din rasputeri sa ramanem "tivili" neinstruiti si preocuparea noastra de baza – a mea si a colegilor de pluton Alexandru Giugaru jr., Vladimir Epstein si Vladimir Simon – era de a freca toata ziua nessuri, cafelele fara nici un gust de la cofetaria Colombo (pe care o evoca in niste pagini exceptionale mesterul Ioan Lacusta), cafelele de la "ceaiurile" noastre saptamanale, termosurile de cafea din timpul navetei mele de profesor de limba franceza in comuna Brazii (Ilfov pe atunci, acum Ialomita), delicatele cescute de cafea de la Capsa (cafea servita cu tot ceremonialul si cu multime de accesorii care ne faceau sa ne simtim clienti de perioada interbelica, desi parca tot cabernetul de Samburesti imi domina amintirile de la Capsa!), in fine, "nechezolul" pe care l-am refuzat pentru ca-l simteam ca pe-o umilire a mea ca om nu ca si cosumator, degustator de cafea buna, "nechezol" pe care il asociez si-acum afectiunilor de pancreas cu care se pricopsisera multi dintre colegii de la Scanteia tineretului. La Crevedia, la laboratorul de nutreturi combinate, un specialist imi spusese, confidential, ca amestecul ala oribil contine si orz, iar "orzul in cantitati mari face rau si cailor".
Dar tot ce se leaga de cafea imi este viu in minte, de la cantarele fine masurand miligrame, la sacii de cafea desfacuti in bacanii si la zgomotul placut si odihnitor al rasnitelor, de la mirosurile orientale cu care erai primit in astfel de magazinase (de pe Hristo Botev sau Academiei), pana la disperarea de a face rost de un pachet de cafea buna spre a-l da doctorului, de la cozile care se formau cand se baga cafea, pana la impartirea Romaniei intre cei ce beau cafea buna si cei care beau "nechezol". Nu cred ca am sa uit prea usor nici micile ciupeli ale vanzatorilor si vanzatoarelor care iti puneau cele 50 de grame in niste pungi cat mai mari si cat mai groase spre a te mai pacali de cateva grame.
Sub imperiul acestor amintiri am citit cartea care face furori prin Bucuresti, Confesiunile unui cafegiu de Gheorghe Florescu. Ce mare dezamagire! Nu numai cartea in sine, ci si reactiile oamenilor care au scris despre ea m-au dezamagit profund. Poate ca persoanele care s-au entuziasmat de confesiunile fostului cafegiu (in fapt, un negustor din vremea comunista) n-au trait aceeasi Romanie pe care am trait-o cei mai multi dintre noi!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
