Nimic nu este mai strans legat ca scena si anii de formare. Multi merg la teatru dintr-o necesitate a varstei: teatrul este mirajul exercitat in primul rand de actori, este visul secret al oricarui tanar de a fi candva el insusi sub lumina fascinanta a reflectoarelor si sub ochii avizi ai spectatorilor, este linia subtire intre fictiune si realitate, este minusul de existenta pe care orice tanar si-l umple traind vietile celor de pe scena. Neputand, dar visand, sa fie personajele vietii lor, tinerii se identifica, indeobste, cu personajele de pe scena.
Asadar, nimic mai normal decat sali pline cu spectatori tineri. Problema e de ce mai tarziu vor renunta sa mai faca o obisnuinta din a gasi un bilet cu cateva minute inainte de inceperea spectacolului, din a nu le trece o saptamana fara sa vada o piesa de teatru, din a opta intre o terasa si un teatru pentru cel din urma. Sala de teatru ofera posibilitatea de a vedea si de a fi vazut, de a fi elegant sau de a fi natural. Poti merge singur, in grup sau cu partenerul care, ce placere aproape erotica!, impartaseste aceleasi valori cu tine. In orice postura ai fi, la teatru nu te vei afla stingherit de propria-ti persoana. Nimic altceva nu iluzioneaza mai mult decat o piesa de teatru. Prezenta concreta, vie, frematatoare a actorului confera autenticitate unei lumi in care te scufunzi doua-trei ceasuri ca si cum ar fi lumea in care tu insuti traiesti, respiri, te misti. Povestea pe care o spun este povestea pe care ai trait-o sau pe care ai vrea sa o traiesti. Nu mai este doar in imaginarul mintii tale – asa cum se intampla atunci cand citesti – ci are o desfasurare a unei realitati extrem de concrete. Intre tine si actor nu se mai interpun tehnica, efectele controlate si deseori doar iluziile optice, ecranul - ca in cazul cinema-ului. Nici ideea ca, daca se poticneste, daca uita replica, regizorul va mai trage o dubla. Actorul se desfasoara in fata ta in si cu firescul omului de langa tine. Atat de in firesc, incat teatrul are tendinta de a sterge aproape orice urma intre real si imaginar. Renuntarea la costumele de scena si arborarea hainelor de strada, limbajul brut, fara infrumusetari "artistice", decorul minimalist, transformarea spectatorului in actant, in personaj al povestii spuse pe scena si in sala sunt semne ale acestei disperate nevoi de a nu mai trasa granite intre real si fictional. Probabil ca, mai tarziu, cu inaintarea in varsta, iluzia de a trai in povestile, in pielea altora dispare. Viata nu e un teatru si nici teatru nu e chiar viata ta. Iluzia trecand, ramane doar pasiunea pentru teatru, pentru arta, pentru spectacol. Adica, raman putini fideli.
Pe acesti fideli ai teatrului ii vad cand ma duc la "Clubul dramaturgilor". Acolo, o data pe luna, la Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor, se citesc piese de teatru, iar spectatorii nu sunt deloc dintre cei pe care ii vad obisnuit la teatru. Sunt, ca sa zic, domni si doamne extrem de respectabile, care chiar par adunati intr-un club. Cei mai multi ei insisi autori. Altii, autori de cronici sau relatari de spectacole. Putini intamplatori, putini tineri. Poate pentru ca aici teatrul este text si mai deloc spectacol, chiar daca lecturile beneficiaza adesea de actori remarcabili. Dispare acel miraj al autenticului imaginarului. Si poate ca, fiind text, cusururile apar si mai evident. Un actor, pe o scena, sub bagheta magica a unui regizor, poate transforma textul in ceva macar demn de urmarit, intr-un spectacol. Oricat de nuantata, lectura actorilor nu suplineste ceea ce se poate petrece pe scena.
Nu sunt chiar un asiduu participant la sedintele clubului. Am fost fie manat de curiozitate, fie la invitatia cate unui autor. Cu amabilitate, Lucia Verona mi-a pus la dispozitie insa aproape toate piesele prezentate in ultima stagiune, ca sa-i zic asa. Revista "Drama" consemneaza si discutiile generate de lecturi. Arhiva si inregistrarea (ca si publicarea) discutiilor dau semn de seriozitatea cu care se abordeaza acest cenaclu cu viata indelungata si cu prezenta pregnanta doar pentru cunoscatori.
Ca la orice cenaclu am citit/auzit texte inegal valoric. Unele de-a dreptul scolaresti in pretiozitatea lor, altele atat de plictisitoare incat la fiecare minut ma juram ca nu voi mai calca niciodata pe-acolo. Dar efortul sa zicem ca mi-a fost rasplatit auzind texte de Horia Garbea, Olga Delia-Mateescu, Lucia Verona sau Emil Mladin.
O seara de luni (ultima a fiecarei luni) petrecuta in compania altui gen decat cel practicat este absolut benefica. Se scrie mult teatru, se joaca putin teatru romanesc. El nu este categoric deloc sub ceea ce se practica pe alte meleaguri. Dar asa cred ca suntem noi, romanii: mai exigenti cu noi insine. In ceea ce ma priveste, zau ca m-as duce mai des la teatru pentru autorii romani. Iar confruntarea tinerilor spectatori romani cu lumea romaneasca (imaginara, fictionala) ar putea produce socul intalnirii cu ei insisi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
