Veverita abia se vedea de sub frunzele bogat cazute. Ba mai mult, se confunda, in aramiul-roscat al ei, cu decorul. Abia intrat in parc, cainele, un ciobanesc german frumos, a dat semne de nerabdare smucindu-se in lesa. Cand s-a simtit liber, nu a avut nici o clipa de ezitare. Intr-o alergare de concurs de frumusete canina, a tintit vietatea pe care noi abia o zariseram. Ne-am oprit sa vedem, cu un nod in gat. Veverita nu parea sa simta pericolul si in aceeasi fara de zgomot miscare rontaia ceva sau cauta pe sub frunze. A tasnit insa fulgerator in cel mai apropiat copac tocmai cand cainele era s-o inhate. Ciobanescul a parut ca nu simte nici cea mai mica frustrare. A alergat bucuros mai departe, iar veveritei nu i-au trebuit mai mult de cateva minute ca sa coboare si sa-si reia indeletnicirea cautarii de hrana pe sub covorul gros de frunze. Desi in preajma, cainele nu a mai deranjat-o nici macar cu un latrat.
Doar inregistrata atunci, o fulguratie in multimea de imagini, de sonuri si senzatii cu care ne intampinase Copoul, ea mi s-a pastrat in memorie ca o pecete a locului in care vesnicia este o repetare la nesfarsit a acelorasi rosturi ale lumii.
Era o zi de toamna tarzie, daca nu cumva un inceput de iarna nehotarata, cu ceata subtire care, paradoxal, facea contururile obiectelor, arborilor si oamenilor sa se decupeze mai clar. Nu era lume multa in parcul Copoului, teiul lui Eminescu nu avea frunze, iar bustul poetului parea singurul care se contopea cu griul dominant al peisajului. Glasurile copiilor se infundau ca in vata, realizand doar un fundal pentru versurile pe care le auzeam. Poti foarte bine doar sa inregistrezi fluxul melodic sau, asezandu-te pe o banca, le poti auzi in clar, atent nu numai la sonuri. Probabil ca exista o sonoritate aparte a parcului, a locului, de indata ce vocea (autorului sau a unui actor profesionist) vine parca dintr-un fosnet al vremurilor. Nici ca se putea pentru spiritul Copoului ceva mai bine ales decat acest, hai sa-i zic ca pe vremuri, moment poetic de care beneficiaza cate-un poet contemporan cate doua ore zilnic (de la 11 la 12 si de la 18 la 19) timp de o saptamana in apopierea teiului eminescian. Nu pot estima cat de mult sau cat de putin va influenta cunoasterea poetilor contemprani aceasta initiativa, dar mi-am putut da seama cat de mult contribuie ea la pastrarea unei atmosfere poetice, inducandu-ti o stare a poeziei care exista, traieste odata cu tine in parcul Copoului. In fond, asta e ceea ce cauti in plimbarea ta prin parc: o frumusete, o stare a frumusetii dincolo de buchia cartii, dincolo de inregistrarea carturareasca. Micile intamplari, glasurile molcome ale oamenilor, somnolenta arborilor, frunzele ravasite de-o vietate, linistea din jur absorb poezia din cuvinte si ti-o inapoiaza de parca ar fi un dat natural. Ravasindu-te. Te cuprind simultan tristeti si stari navalnice, nostalgii si dulci resemnari. Dar, mai presus de toate, te impaci, pentru cateva clipe, cu lumea, cu tine, intelegand ca tot ce traiesti ti se da nu ca o pedeapsa, ci ca un dar al vietii. Al vietii in chiar efemeritatea sa si a oricarui moment al ei.
Desi m-am ferit acolo, in parc, sa caut sensuri pentru ceea ce se petrece, pentru ceea ce este fiecare secventa traita, mai tarziu viciul care adesea ne otraveste viata, cautarea de sensuri, m-a obligat sa cred ca nu intamplator Copoul era locul preferat al lui Eminescu. Ii poti intelege spiritul pornind de la acest spirit al batranului parc.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
