Din specia aceluiasi tip de joc cu parfum de dezbatere, scandal si inovatie asezata sub specia vizualului, joc cu antene sincretice si radacini dadaisto-suprearealiste, este si actualul "happening" pus la cale de artista. Lucrurile, in plan exterior, au stat cam asa:

La data de 26 ianuarie 2010, Ioana Ciocan (foto 3) a dezvelit in piata Presei Libere, pe soclul de granit rosu al fostei statui a lui V.I. Lenin, o momaie, cu o inaltime de 3 metri, si modelata din arpacas, orez, bomboane cip si ciocolata, reprezentandu-l pe acelasi Vladimir Ilici (foto 6). O resuscitare a unei fantome a istoriei universale, dar si o talmacire a unei efigii a comunismului altoit la noi, realizata cu obsesiile gurmande ale consumismului (cu semnificatii chinuit ritualice: arpacasul, 5 kg, este materia prima a colivei, orezul, 2 kg. - a sarmalei, bomboanele cip, 1 kg. - simili-chewing-gum-ul pionierilor etc. etc.). Ce a iesit este un Lenin de-ti vine sa-l mananci, cu gestica greoi-pahidermica preluata de la predecesorul sau - Lenin-ul imaginat de Boris Caragea, cu acelasi palton cu poalele pana la pamant, dar, una peste alta, caricatural, hazliu si tembel. Acum, statuarul are textura bibilita de dragul bibilului (sau, daca doriti, de dragul fleacului, al derizoriului menit sa invadeze si sa darame solemnitatea subiectului).

Ora 11,00. "Dulcea" dar indigesta statuie a lui Lenin este invelita intr-o panza rosie, lucioasa (foto 1, 2). Cativa baieti zdraveni dau zapada (abundenta) de pe treptele soclului. Ioana Ciocan, la poale, printre nameti, este creatoare, intervievata, promotoare, director de marketing si de productie. Dar si protagonista. Duce cu pas incet o coroana de garoafe la picioarele statuii (foto 5). Dupa 10 minute de asteptare incordata de frig, cineva trage de cearceaful purpuriu si deodata apare, in toata splendoarea ei cariata, imaginea unui Lenin pe care Ioana Ciocan si l-a scos de sub tampla, precum Zeus pe Atena.

Tot ceremonialul este constant insotit de protestele mitocanesti ale unui barbat in varsta, care ii acopera cu sudalme, otova, pe comunisti, pe mama lor, pe criminalul Lenin si pe criminala "Ciocan". In plus, o ameninta pe artista cu moartea. Daca nu i-as vedea spumele de la gura si confuzia mentala (imposibil de regizat fie si de catre cel mai perfectionat incubator de absurd), as crede ca personajul face parte din spectacol. Dar nu, e strict autentic in dorinta lui zbierata de a-l aseza pe soclu ba pe Zelea Codreanu, ba pe Regele Mihai... Oricum, nu pe Lenin.

In rest, blitz-uri, camere de filmat, reportofoane, colegi ai artistei care au pus umarul (la propriu) la ridicarea fantosei pe soclu, prostime contemplativa.

Statuia sta de doua ori sub semnul efemerului. E cladita din materie perisabila si, apoi, e menita sa zaboveasca in fata Casei Scanteii (sau cum vreti sa-i ziceti "Lomonosov"-ului nostru), pret de doar 24 de ore. Este deci ca o cuvantare in public, delicat scandaloasa, moderat incitanta, destinata, aparent, sa atraga atentia asupra unui scop exterior siesi. Citam din declaratia Ioanei Ciocan: "Aceasta manifestare pune bazele unui proiect mai amplu, care va avea ca punct final crearea unui Muzeu al Statuilor Comuniste. Dupa 20 de ani de la caderea comunismului consider ca România este pregatita pentru un asemenea demers. Muzee de acest gen exista in Ungaria, Cehia, Germania si Polonia, tari care au ales sa nu stearga pur si simplu o istorie de 50 de ani".

Ce-i face pe niste artisti de talent, cum se pare ca Ioana Ciocan chiar este, sa-si infaseze priceperea si harul plastic in cortegii de cuvinte si in gesturi publice socante? Sa fie civismul, nevoia de a arata lumii ca mai exista constiinte treze sau, pur si simplu, un strasnic si nevindecabil nombrilism auctorial? Sa lasam raspunsul suspendat in cuierul in care se atarna deobicei sperantele stenice.

Pana una-alta, sa amintim ca, intre 3 martie 1990, cand macaragiul Ghe. Gavrilescu (victima a represiunilor de la Brasov, din 1987) darama statuia lui Lenin de pe platoul din fata Casei Scanteii, si 26 ianuarie 2010, ziua cand Ceausescu ar fi implinit 92 de ani si cand Ioana Ciocan a intronizat strengareste un alt Lenin pe acelasi loc, s-au scurs doua decenii. Este exact timpul biologic necesar pentru a trece de la adolescenta la maturitate. Chiar daca nu am ajuns mai destepti sau mai democrati, macar am invatat, in acest rastimp simbolic, ca ne putem lua peste picior istoria si altfel decat conspirativ, pe la colturi si in bancuri cu Bula. Iar ironia institutionalizata, in aceasta situatie, are cel putin doua atribute notabile: inseamna, deopotriva, exercitiu de memorie si detasare. Adica o conjunctie care nu se poate petrece decat sub zodia maturitatii.