Nu stiu care va fi fost, la nasterea sa, statutul dansului, arta cel putin la fel de veche ca si teatrul si, la fel ca si acesta, posesoare de muza proprie in panteonul elin; cert este ca, in timp, mestesugul expresiei corporale si-a pierdut, cu incetul, din anvergura asa-zicand sociala, ajungand sa fie socotit, printre artele scenei, un fel de mezin tolerat. Institutii specializate exclusiv in dans sunt destul de putine, trupele de profil nu au, in general, sediu propriu, ba chiar (daca va puteti imagina!) nici critici de dans nu exista prea multi pe lume.
Situatia nu s-a imbunatatit simtitor nici macar in ultimii ani, care au vazut instaurandu-se (definitiv?) dominatia imaginii asupra cuvantului. Nasterea hibridului botezat teatru-dans, asupra fizionomiei si caracteristicilor caruia teoreticienii inca nu au ajuns la un acord final, ca sa spun asa, i-a acordat dansului drept de libera trecere prin domeniile rudei sale mai bogate si mai "nobile", dar i-a stabilit, totodata, un loc subaltern in relatia cu aceasta: teatrul foloseste intens dansul, ca pe un element subinteles al faimosului sau sincretism, dar uita, de regula, sa-i multumeasca pentru contributia lui cruciala, adesea, la impactul asupra publicului.
Ca lucrurile pot sta si altfel am avut ocazia sa constat nu demult, participand la o reuniune intitulata International Exposure 2007, care s-a desfasurat, la inceputul lunii decembrie, la Tel Aviv. Internationala a fost, la aceasta "platforma", cum zic specialistii, initiata si gazduita de Suzanne Dellal Centre din ex-capitala israeliana, doar asistenta, alcatuita din directori de festivaluri, coregrafi, dansatori si ziaristi din peste 30 de tari, caci "produsele" expuse au fost exclusiv locale - si modul cum organizatorii au stiut sa arate si sa "vanda" aceasta marfa exceptionala ar putea servi drept exemplu oricui, iar subiectul ar merita o tratare aparte. Cred ca niciun dansator israelian nu a lipsit de acolo pe parcursul celor cinci zile ale festivalului, pline de reprezentatii, ora de ora, de dimineata si pana noaptea. De altminteri, dansul modern este, in Israel, un soi de religie laica, avand nenumarati practicanti si un nivel de performanta neegalat, pare-se, altundeva. Mi-e greu sa aleg, din zecile de spectacole (integrale sau fragmente) pe care le-am vazut, cateva anume, dupa cum mi-ar fi greu sa extrag, din sacosa incarcata cu CD-uri si DVD-uri pe care am adus-o cu mine, un titlu. Asta, cu atat mai mult cu cat extraordinarei diversitati stilistice i s-a suprapus o la fel de impresionanta calitate artistica si tehnica; practic, oricare dintre dansatorii de la Exposure, fie ca era membru al celebrei Batsheva Dance Company, care a deschis festiv reuniunea, sau al uneia dintre minusculele trupe care isi carau in rucsaci recuzita, ar putea oricand sustine un recital pe orice scena cu pretentii. Si in fata oricarui gen de public.
De pilda, compania Sheketak Productions, cu verva ei molipsitoare, cu dansatorii ei care sunt in acelasi timp muzicieni si mimi, clovni si acrobati, a evoluat in aplauzele unei sali intesate de copii, fermecati (la fel ca si adultii) de vitalitatea si, deopotriva, de incredibila dexteritate a interpretilor, care dansau, animau obiecte, imitau animale, bateau in tobe s.a.m.d., s.am.d., cu aceeasi aparenta usurinta. Dupa cum nu cred ca exista spectator (in afara, poate, de vreun specialist hiperblazat) in stare sa ramana rece privind trupurile impecabil "lucrate" ale artistilor de la Kibbutz Contemporary Dance Company si acuratetea miscarilor lor sau simtind energia clocotitoare pe care o degaja piesele coregrafiate de Rami Be'er. Un dans invecinat (inselator) cu dinamica obisnuita, cotidiana, un dans cu substrat in primul rand politic si social practica, dimpotriva, Acco Dance Center, al caror spectacol de numai douazeci de minute, instalat in "decorul" unui garaj, izbuteste sa vorbeasca, prin zece dansatori si o masina, despre traiul intr-o tara si intr-o lume supuse violentei, nesigurantei, pericolului. Tot despre viata - despre viata femeilor, de asta data - "povesteste" si spectacolul Arnica al trupei Noa Dar Dance; cele trei dansatoare, foarte expresive si perfect antrenate, deseneaza cinetic tot atatea biografii pe cat de banale, in aparenta, pe atat de dramatice. A fost o placere sa o revad pe Talia Paz (care a dansat si la Bucuresti, in spectacolul gandit de Razvan Mazilu in sprijinul liceului de coregrafie din Capitala) in doua "numere" extrem de diferite, in primul, inspirat de filmul Ce s-a intamplat cu Baby Jane? (coregrafia: Sjoerd Vreugdenhill) avand-o ca partenera pe actrita Kate Strong; dupa cum a fost o placere sa retin, din suitele de scurte piese menite sa-i puna in valoare pe dansatorii foarte tineri - majoritatea, debutanti - figuri noi, dar care, neindoielnic, se vor impune in curand, precum Ran Ben-Dror, prezent in mai multe mini-spectacole.
Cele cinci zile petrecute "pe platforma" de la Tel Aviv au insemnat, pentru mine, o experienta unica. Am descoperit, concomitent, o tara si o arta; ambele - nebanuit de vii, de bogate, de prielnice mintii si sufletului. De la cea dintai, ar avea de invatat toata lumea; de la cea de-a doua macar teatrul ar putea deprinde seriozitatea, munca sustinuta, abnegatia.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
