Ruxandra Cesereanu s-a născut în Cluj, la 17 august 1963. Este poetă, prozatoare, eseistă. A debutat cu poezie, în 1981, în revista Tribuna. A urmat cursurile Facultăţii de litere din Cluj, pe care a absolvit-o în 1985. În timpul facultăţii a fost redactor şi s-a format la revista Echinox. Actualmente este conferenţiar la catedra de Literatură Comparată a Facultăţii de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, de la Cluj, în cadrul căruia a susţinut ateliere de scriere creatoare în poezie şi proză (2002-2012). De asemenea, este redactor-şef adjunct la revista de cultură Steaua. A publicat foarte multe cărţi de poezie, proză, eseu.
- Stimată Doamnă, aţi publicat de curând la Editura Polirom un „roman frescă” intitulat „Un singur cer deasupra lor”. Ne puteţi spune pe scurt povestea acestui roman? Este cumva romanul despre care spuneaţi mai demult că îl lucraţi de zece ani, la care v-au provocat studenţii dvs, despre victime şi călăi?
- Exact, este vorba despre romanul pe care l-am anunţat acum câţiva ani ca fiind în lucru. Şi, de asemenea, ca fiind altceva decât am publicat până acum, ca prozatoare. Studenţilor mei de la Jurnalism şi Litere din Cluj (promoţiile din anii 2003-2004-2005) le datorez acest roman, ei m-au stimulat să îl încep, m-au provocat să mă apuc de aşa ceva, deşi, iniţial le-am spus că nu mi se potriveşte. Până la urmă nu a ieşit doar un roman despre victime şi călăi (prefer să îi numesc opresori pe aceştia din urmă, întrucât călăi, deşi termenul este adecvat, sună tezist şi demonstrativ), ci şi despre oameni simpli, trăitori cu chiu cu vai în comunism.
- Prin urmare sunteţi în continuare pasionată de poveşti, să le ascultaţi, să le spuneţi...
- Nu mă voi sătura niciodată de poveşti, nici să le ascult, nici să le spun. De data aceasta, însă, nu am mai spus poveştile mele, ci ale altora. Este prima mea carte de proză în care nu mai este vorba şi despre mine, ci exclusiv despre ceilalţi, despre alţii (fie ei cunoscuţi sau necunoscuţi, adaptaţi ficţional la romanul meu frescă despre comunismul românesc). Am fost, ca prozatoare, prin această carte, mai degrabă un raisonneur. Sau, să spunem, un autor care prelucrează ecouri, umbre, şoapte, reverberaţii.
- Aţi afirmat odată că vă place să vă înfăşuraţi „în fraze ca într-un cocon dantelat”. Ce fel de cărţi ies din această migălire a prozei?
- „Coconul dantelat la frazei” este valabil pentru cărţile mele de proză fantastică şi pentru autoficţiuni (a se vedea, de pildă, două dintre cărţile mele tipice, Nebulon - 2005 sau Tricephalos – 2002). În romanul meu de-acum, Un singur cer deasupra lor, am fost nevoită să îmi schimb registrul stilistic, anume, să fiu limpede, exactă, chiar seacă, uneori, fără barochismele din proza fantastică, fără întortocheri şi labirinturi. Am mai folosit tropi, fireşte, dar rar şi cu prudenţă narativă.
- Deşi aţi publicat multă ficţiune, mai sunt destui care vă receptează mai degrabă ca pe o cercetătoare a trecutului comunist. De ce credeţi că se întâmplă asta? Au avut acele cărţi un impact mai mare decât literatura?
- E dreptul fiecăruia să mă recepteze cum şi cât doreşte, nu am niciun argument să pun oprelişti de receptare. Este evident că eseurile mele despre Gulag, despre decembrie 1989 sau despre mineriade şi violenţele lingvistice din România au interesat o categorie mai mare de cititori. Ele se şi adresau unui public mai larg, interesat de istoria mentalitară a ţării lor. Romanul de acum se adresează şi el unui public la fel de larg, fie că este vorba de elevi, studenţi, maturi, bărâni, de intelectuali sau alte categorii sociale. Dar Un singur cer deasupra lor a fost prefaţat, parţial, deşi în cu totul alt registru, de romanul meu publicat în 2010, Angelus (acolo, viaţa din postcomunism era înfăţişată parabolic şi fantast). Pentru mine, eseurile ocupă locul al treilea în ierarhia mea de priorităţi într-ale scrisului. Întrucât cred şi simt că sunt în primul rând poetă şi prozatoare. De-abia apoi eseistă. Dar asta este ceea ce cred eu. Dacă, însă, ar trebui să mi se pună o etichetă şi ar trebui să mi se respecte dorinţa, corect ar fi să se priceapă că sunt şi poetă-prozatoare, dar şi eseistă. Iar aceste lucruri nu se opun şi nu se contrazic.
- Îmbinaţi extrem de uşor cercetarea cu ficţiunea. E urmarea meseriei dvs de profesor sau o pasiune mai rar mărturisită?
- Nu le îmbin defel uşor. Activitatea mea academică este una (este dificilă şi pretenţioasă), iar scrisul meu (literatura) este altceva. Scrisul face parte din sângele meu, din carnea mea (scrisul ţine de inimă, ca să zic aşa), în vreme ce profesia mea de dascăl – mă provoacă şi stimulează cerebral, mă ţine în funcţiunea realităţii. Eseurile mele despre istoria României au fost scrise cu mintea la foc continuu. Poezia şi proza mea sunt scrise, însă, dintr-un incendiu emoţional constant (ca să fiu metaforică, deşi metaforele de acum sunt cam desuete, admit asta). Excepţie este acest roman realist, Un singur cer deasupra lor, unde a trebuit să fiu foarte prudentă şi să respect grila realităţii, construind personaje veridice şi pe înţelesul tuturor. Cu istoria României nu mi-am permis să glumesc.
- Aţi publicat eseu, proză şi poezie. Care vă este mai aproape de suflet? În ce gen vă simţiţi mai liberă şi mai adevărată?
- În poezie simt că am un soi de killer instinct (am spus de nu ştiu câte ori asta de-a lungul anilor) şi îmi asum acest lucru. În proză (fantastică şi autoficţiune) mă simt o dantelăreasă şi îmi place. Liberă sunt peste tot, atât cât poţi fi liberă într-o ţară care este încă patriarhală şi misogină. Din păcate, la noi încă se face delimitarea între literatura scrisă de femei şi cea scrisă de bărbaţi.
- Aţi publicat cărţi scrise împreună cu alţi autori, îmi vin în minte cele de poezie semnate cu Andrei Codrescu şi Marius Conkan. Cum este lucrul „la patru mâini”?
- Cum să fie altfel decât minunat, experimental, alter, emoţional, cerebral, intens, ludic, polemic şi tot aşa! Lista de calificative este deschisă.
- De ce credeţi că se spune că poezia dvs este una violentă, agresivă, dacă nu mă înşel chiar dvs aţi spus-o...
- Lucrurile inimii, ale sufletului şi ale minţii nu sunt chestiuni superficiale şi de povestit în viaţa de zi cu zi. Toţi avem pudori umane, ca făpturi sociale ce suntem. În poezie mă simt complet liberă să scriu ce simt şi de ce simt aşa. Nu mai depind de nimeni şi de nimic acolo, în poezie. Poezia e rugăciunea mea de femeie şi om, o rugăciune (auto)violentă, însă, ca să nu uit că sunt vie încă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
