Sub un titlu oarecum molcom si amintind de initiative similare prin care eram invitati sa ne cunoastem patria - pentru a o iubi, desigur! -, Uniunea Scriitorilor a declansat un program de vizibilizare a scriitorului roman. De ce sa fie el, autorul, cunoscut de catre un public cat mai larg? Simplu, pentru a fi iubit! Hai, nu iubit, respectat; hai, nu respectat, citit! Deja, iata, se ridica multe obiective divergente. Tinte diferite, cai de atingere diferite. Reusita intr-o actiune - oricare ar fi ea - deriva din stabilirea cu claritate a obiectivului si din urmarirea cu tenacitate a acestuia.
In ultima vreme, au aparut multe lucrari - unele monumentale, cantitativ - care il fac cunoscut pe scriitorul roman. Este vorba de cateva istorii ale literaturii, de dictionare, dar si de site-uri. Multi dintre confrati folosesc cu succes internetul, realizandu-si blog-uri spre a se face cunoscuti, intelesi, cititi. Din acest punct de vedere, nu cred ca a mai existat o perioada atat de fasta pentru cunoasterea scriitorului roman. Cine vrea sa afle cate ceva despre un anume autor poate afla date esentiale consultand o lucrare sau alta. Daca nu are insa informatii aproape complete despre tomurile ce ambitioneaza sa ne prezinte literatura romana, el trebuie sa le consulte pe toate pana la a obtine ce isi doreste. Daca istoriilor literare nu le poti reprosa o absenta sau alta - asta aducand in prim-plan valorizarea efectuata de fiecare autor, valorizare de care, fara indoiala, vor da seama mai tarziu, dar pe care acum ei si-o asuma integral, dictionarele nu se supun acestui subiectivism si deci nici nu pot beneficia de clementa. Nici un dictionar nu este neselectiv, adunand in paginile sale tot ce s-a publicat si prezentandu-i pe toti cei ce-au publicat, dar aria sa de cuprindere este mult mai mare, informatia este rece si, pe cat posibil, exhaustiva si exacta.
Un dictionar este un instrument de lucru mult mai profitabil, informativ vorbind, pentru public - specialist sau nu - decat o istorie literara. Poate pentru un public mai larg, istoriile acopera nevoia de evaluare si de interpretare. Ele orienteaza cititorul in masa de texte aparute intr-o perioada, oferindu-i, dintr-o anumita perspectiva si intr-o evaluare personala, repere calitative. Desi sunt abia aparute, istoriile literare nu au starnit nicio discutie serioasa privind metoda, abordarea, mijloacele de analiza a unui fenomen. Reactiile au fost emotionale. Cele mai multe au apartinut autorilor neinclusi in astfel de istorii ce-au transformat o omeneasca frustrare in criteriu obiectiv de evaluare. Cititorul obisnuit nu se poate insa orienta in puzderia de lucrari numite "istorii ale literaturii romane". Mai ales ca ele nu sunt deloc putine. Au aparut, dupa stiinta mea, pana acum, "istorii" semnate de D. Micu, H. Zalis, Ion Rotaru, Marian Popa, Alex. Stefanescu. Toate in dimensiuni coplesitoare. Chiar daca nu toate au ambitia de a o porni de la inceputuri, ci, mimand modestia, operand pe perioade. Unele s-au asezat direct intr-o continuitate a altor istorii (de la anul 1941 - de unde o lasase Calinescu) sau a rupturii in istoria tarii (23 august 1944 - luat ca punct de reper pentru schimbarile fundamentale ale vietii sociale, politice si culturale din Romania). Cum noi suntem intotdeauna atipici, atipici suntem si cu aceste istorii: ele apar intr-un moment in care mai nimeni din intreaga lume nu mai crede ca este posibila scrierea unor istorii globale. Modelele celebre - care au facut cariera si au dat tonul istoriilor literare - Lanson si De Sanctis sunt azi imposibil de folosit. De Sanctis a fost model pentru Calinescu, dar mi-e greu sa cred ca a putut fi si pentru Stefanescu! Boom-ul editorial, presiunile exercitate de valorile de piata, concurenta fac aproape imposibila cuprinderea globala a unui fenomen de catre un singur individ care sa ramana sub imperiul acestor tavaluguri obiectiv, bine informat si integralist la materia "lecturi". Aceste tipuri de istorie au fost inlocuite de istorii tematiste sau regionale, de asa-numitele altadata "contributii". Daca se poate vorbi de esecurile initiativelor criticilor nostri - eu nu le-am parcurs pe toate si nici nu mi-am propus sa le iau la puricat cu creionul in mana! -, se va vorbi dspre esecul notiunii de "istorie literara". Intrebarea care ar putea genera o discutie ampla si serioasa ar fi "se mai poate scrie azi o istorie a literaturii?". Glumind, as putea raspunde eu insumi printr-o anecdota de pe vremuri: radio Erevan a fost intrebat: "Se poate construi comunismul in America?". La care s-a raspuns: "In principiu, da, dar ar fi mare pacat!".
Inventarul pare a fi azi un instrument de lucru mai accesibil si mai la moda (inventarul de altadata a primit azi un nume foarte frumos: monitorizare!). Inventariem cazuri, inventariem incalcari ale drepturilor omului, inventariem aparitia in presa a unor personalitati. De ce nu am inventaria si scriitori? A face inventarul este un mod de a ne asigura ca lumea functioneaza corect (a iesi bine sau prost la inventar!). Cine gestioneaza trebuie sa dea si seama. Cand lipseste ceva, nu lipseste decat daca era pe inventar. Ceea ce nu era, nu poate sa dispara. Un plus de inventar semnaleaza tot o incorectitudine. Intr-un inventar corect, cifrele de pe linii si coloane, insumate, trebuie sa dea zero. Dar, chiar daca dictionarul pare a fi un inventar al lumii scriitoricesti, el se va apropia foarte rar acest ideal al corectitudinii. Pentru a nu avea prea multe minusuri sau plusuri trebuie gasita o metoda de intocmire bazata pe compararea listei de inventar cu inventarul propriu-zis. Corect a rationat colectivul redactional al tomului Cuvinte (Almanah literar 2006): "Sunt aici, intre copertele sale, intr-o prezenta multipla, toti membrii Filialei clujene a USR (...)".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
