La mall te duci sa fii vazut atunci cand esti vedeta. Sau sa crezi ca esti o vedeta desi esti doar un cetatean obisnuit insa fan al vedetelor. Asa o sa ai o gramada de povestioare cu personajele care au catadicsit sa iasa din "cutia cu maimute" spre a se lasa vazute in toata splendoarea lor umana band un suc. La mall te mai duci atunci cand esti deprimat si vrei sa nu faci cumparaturi, ci doar sa te zgaiesti la preturi si sa visezi la cum ar fi daca ai fi tu bogat. La mall te poti duce si la film. Dar nu asa, ca pe vremuri, ca sa vezi un film, ci ca la o receptie: gatit, parfumat, imbatosat de importanta momentului.
Intr-o zi de iarna in care cu greu te-ai fi hotarat sa nu dai drumul maidanezului in holul blocului, intr-un Bucuresti naclait de noroi si masini ce se tineau una de alta alcatuind un sarpe fara cap si fara coada, mi-am ales eu ziua sa merg la mall sa vad un film. Si nu orice film! Daca ar fi sa ma iau dupa criticii nostri si dupa vocea "boborului" cunoscator, era chiar Filmul. La Multiplex nu te duci ca pe vremuri la Viitorul, Volga sau Timpuri Noi, cinematografele alea care dadeau Polanski, Tarkowski, Wajda sau Mihalkov cu certitudinea ca bilete vei gasi cu siguranta, nestiind insa daca vor fi si spectatori suficienti ca sa se dea filmul. Nu. La Multiplex esti civilizat, dai un telefon, iti faci rezervari din timp, esti anuntat sa te prezinti cu juma' de ceas inainte pentru a ridica biletele pentru ca altfel pierzi rezervarea, acolo esti intrebat, de se umfla pipota in tine, daca platesti cu cardul sau cash, observi o ciudata ridicare din spranceana dreapta cand, ca mitocanul, scoti bani pesin din portofel, ti se inmaneaza niste bilete ca niste pliante de prezentare cu instructiuni de folosire a unui produs electronic si rasufli usurat: ti-ai asigurat locul in sala! Mai ai la dispozitie o jumatate de ora: prea mult pentru a te posta in fata salii sau a intra in ea, prea putin pentru a indrazni la o cola dietetica sau lights, pentru ca aici, am observat eu asta, vin numai oameni care au mare grija de sanatatea si silueta lor. Bantui prin mall, zgaindu-te la tot felul de magazine, de scari rulante asezate strategic banuiesc, la distanta mare una de alta, spre a mai face si tu miscare, de cofetarii, fast-food-uri reci si impersonale, de-ti sta dumicatul de pizza in gat.
Cu oarecari emotii, patrunzi in fine in sala. Aici e cald, nu miroase ca in cinemaurile de cartier a dezinfectantele cu care se odorizeaza WC-urile. Dar cititi cu atentie care e sectorul A sau B, pentru ca nu stim ce manie a ordinii desavarsite a stabilit, intr-o sala care nu-i cat Allianz Arena, doua sectoare ce se pupa bot in bot, asa ca langa 11-12 din A stau frumusel 12-11 din B.
Dupa ce ochii se obisnuiesc sa vada ca pusca sovietica - in intuneric si dupa colt -, te incearca banuiala ca ai nimerit gresit: au mai ramas vreo trei-patru minute pana la inceperea filmului si in sala sunt patru bucati de spectatori, numarandu-te, evident, si pe tine. Cand o bubuitura sinistra invadeaza totul - sala, urechi, ochi, scaune: un grup numeros de trei persoane isi face aparitia spre a-ti alunga singuratatea.
Filmul incepe nu cu inceputul, ci cu publicitate. Poate cei aproape zece dolari per bilet sunt prea putini pentru costurile cinemaului. Desi respectivul bilet costa aproape cat abonamentul la HBO pe o luna, unde vad filme cu duiumul. Sonorul e dat la maximum, impuscaturile din viitorul film pe care altii il vor vedea la mall par sa sparga plafonul, vocea prezentatorului are ceva din suavitatea poruncilor de sfarsit de lume. Te faci mic, ascunzandu-te in scaun, dar te simti vinovat: e clar, cu ceva fiecare trebuie sa fi gresit in viata asta!
Sapte suflete se simt mantuite cand incepe filmul.
Altfel, filmul - bun! Cu un personaj excelent si altele mai putin credibile, un pic - uneori cam mult - trase de par. Construit destul de tezist, pe puncte, cu ezitari la abordarea regizorala intre un cine-verite (ezitarile camerei vrand sa ne sugereze ca este o filmare "autentica", a unui martor care nu este "artist") si un rafinat. Nu este chiar Filmul, asa cum au incercat unii critici sa-l acrediteze ("ceva ce nu s-a mai facut pana acum la noi"), dar este de vazut, avand o mare calitate: nu plictiseste. Si cu un final atat de derutant pentru unii spectatori, incat minute bune dupa ce pelicula se incheie, nu le vine sa creada ca asta-i tot.
Se aprinde lumina, in fine, si acum pot sa numar spectatorii: doisprezece. Probabil ca, furat de film, nu am sesizat cand s-au mai strecurat inca cinci in sala. Ciulesc urechile sa aud vreun comentariu, vreo parere. Nu se aude nimic. Oamenii sunt preocupati sa isi recupereze toate bagajelele si sa lase sala curata pentru urmatoarea proiectie.
Pe drumul de intoarcere acasa, ma tot framanta un gand: unde, Doamne iarta-ma, au vazut toti romanii aia care isi dau cu parerea filmul lui Mungiu?! La Cannes, la ei acasa, la vecini, la biserica, pentru ca, dupa cate am sesizat eu, la mall, in conditii de lux, nu s-au inghesuit?!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
