Cum sa rezisti ispitei de-a vedea in teribila eficacitate a discursului celor patru* o ilustrare perfecta a stravechii teorii despre amestecul umorilor?
Fierea melancolica a lui Paul Cernat si cinismul sau acid, ricanant; izbucnirile colerice ale lui Angelo Mitchievici, de gladiator fara arena; ludicul mucalit, de farseur epicureic, al lui Ion Manolescu, jubiland sangvin in resemnare; severitatea pedagogic-flegmatica a lui Ioan Stanomir - toate intra in natura unei instante pe cat de elastice, de cuprinzatoare evocativ, pe atata de inflexibila si fara crutare in verdicte. Iar cand celor patru li se adauga, drept a cincea esenta, percutanta lui Patapievici, cu precizia sa in diagnostic, analizele sunt de-a dreptul devastatoare (v. in special pp. 444-449, cu etnopsihologia cozii in comunism, sau 430, cu serviciul militar ca forma a "societatii de comanda artificiale", cu "educatia prin munca inutila").
Cate exclamatii de furie neputincioasa a rememorarilor, tot atatea dovezi pentru incapacitatea prezentului de a valoriza, cat de cat, in vreun fel, mostenirea ororii, a duplicitatii, a castrarii morale.
"Combinatia de propagandism, stupiditate si monotonie ce domnea peste (liceul) Zoia Kosmodemianskaia ma scotea din sarite", exclama Ion Manolescu: "toate semanau mai mult a gluma proasta decat a liceu; ma trezisem intr-o clasa de imbecili si tocilari, alaturi de treizeci si patru de fete si vreo trei baieti". Pentru ca lectia iute din 1990 sa omoare orice buna asteptare: "selectia a decurs in felul urmator: eram patru insi, a venit antrenorul si a intrebat: cine-i Popescu? Eu! a zis tipul de langa mine. Popescu ramane, ceilalti pleaca. Asa s-a incheiat intrevederea si, o data cu ea, si iluzia mea de normalitate postdecembrista". Drept pentru care se ramane in dulcele derizoriu al inventarului de carciumi de la 141: "Doina (cu scarile de la toaleta pe care cadeai in picaj), Ovidiu (care amintea de coniacul infect cu acelasi nume si gust de rumegus), Varsovia (avand cele mai ingrozitor de murdare fete de masa din istoria Bucurestilor), Primavara (cu votca Saniuta, dupa care iti varsai ficatii), Turist (celebra pentru berea indoita cu apa), Cina (mese de tabla rotunda, zgrunturoasa), Trocadero (cu ospatari smecheri, servindu-ne intr-o doara) si apoi acasa, lipiti spate-n spate pe bordura, depanand povestile adolescentei noastre comuniste".
Mai rau e cu Angelo Mitchievici, fost "mercenar al fervorii", un cavaler al dreptatii, convins pe atunci ca "din cat este mai rau, cu atat este mai bine" ("niciodata nu am iubit cartile mai mult ca atunci, niciodata nu le voi mai iubi cum le-am iubit"), dar malformat ireversibil: "traiam atunci o tensiune stranie, un fel de fervoare apocaliptica, angajamentul in distrugere trebuia sa fie maxim, numai ceva abominabil ar fi aprins scanteia. Ma bucuram intr-un fel cu fiecare nenorocire care ne apropia mai repede de sfarsit, pentru ca o agonie indelungata mi se parea cumplita (...) Regret, dar poezia ma umple de nervi, mai ales poezia incarcata de metafore, poezia metafizica. Este de-a dreptul obscena pentru mine. Atunci cand nu rad in hohote pur si simplu. Ca o basina amplificata de ecourile Salii Oglinzilor de la Versailles, o basina cu tulburatoare reverberatii in fosele unui kit. Fac eforturi sa predau Blaga si incantatiile lui molesite..." "O fraternizare intre elevii umanisti si muncitorii belferi de la Electrotehnica, fraternizare prin chiul, simulare, prin table, prin poker si rachiu de vin", spune Paul Cernat evocand deplina inutilitate (lasa ca imbecilizanta cat cuprinde) a "practicii productive". Dar de ce atata suparare postfactum - ar putea intreba, cu fesenista naivitate, cineva - fata de acea "vacanta cu inlocuitori"? Raspunsul vine numaidecat, usturator: "pactul propus de calau victimei vine cumva in sensul lui Nae Catavencu: sa ma ierti si sa ma iubesti, pentru ca toti suntem romani mai mult sau mai putin onesti. Eu cred ca asta a facut mai mult rau, psihologic vorbind, decat represiunea din anii '50 si ca asa-zisa destindere a reprezentat un triumf, chiar un lux al sistemului".
Sa nu credeti ca, daca suna mai vatuit, mai molcom sau cu aparenta, excesiva ingaduinta, tonul lui Ioan Stanomir e cumva un semn de laxism. De acord, fata de formele mai agresive de rezistenta la aneantizare prin autocombustie, ale celorlalti, "moldovenismul meu, inseparabil de loialitatea resimtita ca diferenta in raport cu lumea de dincolo de clopotul de sticla, caci fericirea domestica ramanea unica forma de rezistenta" - poate face figura de evazionism caldicel. E insa de ajuns sa-i citesti fie si numai pagina dedicata "linistitorilor de profesie" (421) - de la M. Ralea la A. Paunescu si Eugen Simion - spre a-i simti coltii... ca pe o binecuvantare: "pe fundalul acestei fragilizari obtinute prin teroare apar, in anii regimului Ceausescu, oamenii care unifica, dar unifica prin maculare colectiva".
O lume disparuta?!? O, brave new world, sopteste, tandru si perfid, cate-o Miranda in fiecare dintre noi.
*) Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, O lume disparuta. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici, Editura Polirom 2004, 462 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
