Suntem insa mai putin obisnuiti sa vorbim in aceiasi termeni cand discutam despre literatura. Si totusi, ar cam fi timpul. Un mare scriitor britanic contemporan, Irvine Welsh, autorul romanului-cult Trainspotting, refuza eticheta de scriitor, numindu-se pe sine "activist social", nici mai mult, nici mai putin. In SUA au aparut in poezie doua mari curente care propun acelasi lucru: poetul in slujba comunitatii. Unul e neo-formalismul, acesta insistand pe ideea de text liric accesibil omului obisnuit, de la forma - ritm, rima, armonie - pana la teme. Celalalt curent - ambele, trebuie spus, sunt de inspiratie marxista - il are ca initiator pe Charles Bernstein, care propune un tip de subversivitate radicala: sabotarea limbajului cotidian & oficial, acesta fiind, de fapt, proprietatea mass-media, a guvernului si, nu in ultimul rand, a corporatiilor.
O alta tendinta puternica in State, si aici voiam sa ajung, este legata de literatura minoritatilor. Lucrurile, in aceasta directie, au mers atat de departe, incat au inceput sa apara librarii intregi specializate pe, sa zicem, poezia lesbienelor, a indo-americanilor... Printre acestea, li s-a facut loc si cartilor despre autisti si scrise de autisti. Poeti ca Dona Williams, Susan Golubock sau Larry Bissonette, autori afectati de aceasta dizabilitate, dar perfect valabili ca poeti, au devenit nume cunoscute in lumea literara americana.
La noi, din cate stiu, au fost publicate doar doua carti de literatura - las la o parte deci studiile stiintifice - pe acest subiect: ambele ii apartin lui Matei Calinescu, Portretul lui M si volumul de poezie Tu: elegii si inventii.
In curand, in colectia underground no name editata de uncristian va aparea un chap-book, cum ii spun americanii, adica o placheta, al poetei si psihologului Viviana Musa. Cartea se numeste Scoala speciala si este scrisa in urma experientei de doi ani a autoarei la scoala speciala din Tancabesti. Volumasul reprezinta o premiera pentru poezia romaneasca - daca in Tu: elegii si inventii aveam de-a face mai degraba cu exprimarea unei suferinte personale, cea a unui tata care si-a pierdut fiul, in Scoala speciala Viviana Musa imprumuta vocea unei mici "comunitati" - nici nu cred ca mai era nevoie de ghilimele in acest caz - marginalizate si despre care se stie foarte putin in Romania; si reuseste sa le transforme povestea intr-un document poetic extrem de emotionant. Si de util.
Dupa astfel de versuri cred ca vom privi cu totii cu alti ochi acea lume: "As vrea sa va intreb ceva in secret.:/ La copii si la mamele lor vocile sunt la fel?/ de la natura sau ca se obisnuiesc unii cu altii?/ E important, adica daca vorbesc eu cu mine/ asa cum ar vorbi mama mea/ sa ma incred ca vorbesc pe vocea ei/ sau nu?".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
