Daca generatia milenarista nu l-ar fi avut pe Marius Ianus, un ideal troublemaker publicitar, neindoielnic ca ea ar fi fost, astazi, la fel de "cunoscuta" precum Constantin Acosmei. De peste un deceniu, acest poet straniu se lafaie intr-un underground provincial, publicandu-si acelasi titlu tot la edituri obscure. Dupa faimoasa Editura Pan din Iasi, dupa celebra Vasiliana din aceeasi urbe, a venit randul mai titratei Vinea sa editeze Jucaria mortului a lui Acosmei.
Placheta, in interior, are mai mult spatii albe decat siruri de versuri; si se citeste, in mod normal si la o viteza medie de lectura, in jumatate de ora. Nu mai mult. Dupa ce ai citit-o insa, te freci la ochi, iti masezi usor tamplele si o iei de la inceput. Dupa care o lasi deoparte. Si o reiei a doua zi, trecand prin aceleasi file mai mult albe decat tiparite si mai degraba comune decat poetice. N-as vrea sa se creada ca am facut o fixatie fetisista pentru Jucaria... lui Constantin Acosmei; dar nici n-as fi crezut ca mai este posibil un continuator necrispat al lui Bacovia, tocmai in acest ultim deceniu al turbulentelor si revolutiilor literare.
In fapt revolutia lirica, si in cazul marelui model, si in cel al bibliografului barbos de la Iasi, exista. Ea nu contesta nimic la suprafata si nu distruge, cu o retorica a penalizarii, formulele consacrate. In schimb, disloca notiunea de poezie, luandu-i acesteia centrul de greutate si risipindu-l, pulverizandu-l pe toata intinderea textului. Imaginile cardinale si seriile tematice, simbolurile, tropii, rima, ritmul dispar din pagina ca si cum si-ar fi dovedit tot mai mult inutilitatea. Constantin Acosmei se dispenseaza de ele treptat, evoluand dinspre niste "margini" mai conventionale (o rama a tabloului) catre un centru al lirismului prim. Doua sonete deschid si inchid Jucaria mortului, aratand dexteritatea formala a poetului. In alte instantanee, poetul mizeaza pe cate o imagine, asa-zicand vectoriala, intentionala, vrand sa fie ironic, aratand ca isi calculeaza efectul. Rezultatul este fie un haiku cu skepsis, in genul glumitelor lirice gustate de "optzecisti", fie un jet gratios de mica arteziana: "(la inceputul noptii crasma se ridica/ in aer propulsata de ventilatoare// acum simt cum se naste intre noi/ armonia unui grup sanitar" (Apoteoza); "(in fiecare noapte beau/ un pahar de ceai negru/ ma asez pe pat/ cu fata in jos/ imi ascult zvacnirile inimii/ si imi inchipui ca/ sunt indragostit)" (Prima iubire).
In sfarsit, in ultimul cerc din proximitatea centrului vedem poeme remarcabile, anuntand secventele apoeticului coplesitor, dar care pastreaza intr-un fel sau altul legaturi cu versul pre-meditat. Registrul naturalist este neechivoc, strofa nu devine inca o pasta verbala omogena, ci ramane o tesatura atent realizata, cu contraste aranjate, cu imagini bine aduse din condei: "(ambulantele intoneaza/ coplesitoare marsuri de triumf/ din cartierele marginase/ se aud slab exploziile demografice/ insotite de rafale prelungi de aplauze/ fiecare clipa trebuie dezamorsata/ ultimele noastre nopti/ au fost luminate feeric/ de petele galbene de urina/ de pe cearsafuri)" (Scrisoarea unui provincial).
De la asemenea versuri, structurate si insolitate in maniera avangardistilor (nici poemele de tinerete ale lui Geo Dumitrescu nu sunt prea departe), Constantin Acosmei trece, odata cu ciclurile Sic cogito, Texte poetice si Relatari, in zona de varf a liricii sale - si a unei intregi generatii de poeti milenaristi, carora autorul de la Iasi le este precursor. Aceeasi banalizare a raului si fosforescenta a uratului, aceeasi suferinta, exprimata insa diferit: in tirade social-protestatare ori prin viziuni sumbre, postexpresioniste, la poetii generatiei 2000, respectiv, intr-un lirism autosuficient, apatic ori nevrotic, la Constantin Acosmei. Daca mortul este chiar personajul in care poetul se travesteste si se recunoaste, atunci jucaria mortului e poezia pe care o scrie, descentrata, abulica, inclinata nicidecum spre temele majore, ci spre gesturile primare, cele mai la indemana, ale eului regresiv: "(am stat pe recamier si/ mi-am pus mintea la contributie/ acum intra in zbor/ pe fereastra deschisa/ gunoaiele aruncate de la etaj/ ma aplec in genunchi si/ imi asez fata in galeata cu/ apa - ca sa bolborosesc)" (Sic cogito).
De observat, aici, ultimele reminiscente ale poeticului. Autorul cauta - inca - un final de climax si sconteaza pe efectul de contrast intre sintagma latineasca ridicata in titlu (sonora, eleganta, sclifosita) si mizeria trista de la subsol. In schimb, in sectiunea de Texte poetice, numai aceasta formula liminara mai prezinta un coeficient de (veche, conventionala) ironie. Deja suntem inconjurati si imbibati de spuma cenusie a poeziei lui Constantin Acosmei, o poezie cu atat mai puternica si mai originala, cu cat a renuntat la orice retorica si simbolistica. Versurile, aparent plate, inerte, puse pe hartie intre paranteze si parca in treacat, sunt absolut uimitoare. Realitatea e faramitata si tocata de o privire obosita, care proiecteaza asupra exteriorului obscuritatea si petele unei vieti scurse intr-o camera sumar mobilata. Parcurgand cu atentie secventele anodine, banale, ordinare ale unei existente contemplate la lumina chioara a becului sau, afara, printre "carduri de oameni straini", descoperim, cand si cand, fosnetul prezentei demonice. "Ma trec fiorii", "ma clatin de sila", "cand nu mai pot de frica", noteaza tot asa, en passant, Constantin Acosmei, creand o senzatie aproape fizica a Raului tatotant. Mai tarziu, ochii aprinsi ai diavolului vor scapara in intunericul compact, tulburat de o tuse convulsiva: "(intind mana iau de pe calorifer o/ baterie veche de lanterna pun limba/ pe lame si ma gadila curentul slab// prind intre degete o suvita murdara/ din parul incalcit o parlesc cu tigara/ la radacina si apoi o arunc sub pat// cand tusesc zvarcolindu-ma o pereche de/ ochi aprinsi rasar o clipa din intuneric)" (Tratament).
N-as vrea sa sune a cobe, dar acest poet formidabil iesit din subterana sociala si existentiala imi pare a fi autorul unei singure carti. Cu toate cele trei editii de pana acum din Jucaria mortului si cu volumele ce vor urma.
*) Constantin Acosmei, Jucaria mortului, editia a III-a, Editura Vinea, Bucuresti, 2006, 142 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
