O intalnire cu poetul si traducatorul Serban Foarta seamana cu racoarea unui pahar cu apa rece sau a unui evantai pe timp de vara. Cel putin asta am simtit eu cand l-am intalnit prima oara, la Bookfest. Poetul care a cucerit Premiul National de Poezie "Mihai Eminescu", traducatorul rafinat din limba dulce a lui Villon, textierul legendarei trupe Phoenix mi-a acordat interviul care urmeaza.
- La Bookfest 2006, am asteptat aproape o ora pana am reusit sa va smulg din mijlocul bucurestenilor care se inghesuiau sa obtina autografe, sa va stranga mana, sa va spuna buna ziua. Va bucurati de multa simpatie aici, in Bucuresti.
- Da, sunt popular aici si mai ales in dulcele targ al Iesilor, mult mai popular decat la Cluj, unde am publicat foarte mult pe vremea Echinoxului - astazi, daca imi este permis sa spun, o revista mai mult sau mai putin ermetica.
Nu vreau insa sa las impresia ca mi-am luat-o in cap si ca ma consider cel mai iubit dintre pamanteni, dar cred sincer ca, in mare masura, prima "transa" de dragoste care mi se ofera vine din faptul ca am scris texte pentru Phoenix. Existenta acestei trupe a facut sa beneficiez si eu de pe urma succesului ei. De fapt, ani de zile, aceasta era prima intrebare care mi se punea - si nu neaparat de catre oameni cu interese literare specifice, ci pur si simplu de catre tineri, de oameni indragostiti de muzica acestei trupe. In general insa se bucura de simpatie din partea celor din jur oamenii care au oarece umor, iar eu posed intr-o anume masura aceasta calitate, ii fac mai mult sa rada decat sa planga. Motivul principal pentru care ma bucur de atata simpatie aici, la Bucuresti, este insa acela ca bucurestenii ma vad rar, ceea ce este un lucru foarte bun.
- Nu suparati niciodata pe nimeni? Nu va infuriati?
- Eu pot sa fiu agresiv numai cand sunt agresat. Imi trece, insa, repede si apoi imi pare rau. Si stiti de ce? Imi zic si eu ca Marcel Proust ca "si nenorocitul ala care iti trage o copita a primit la randu-i alte copite".
- Eu nu vreau sa va intreb despre perioada Phoenix. Ma intereseaza perioada Echinox.
- Eh, perioada aceea, pentru mine, a inceput ceva mai tarziu decat aparitia revistei, prin 1970-1971, cand deja nu mai eram student. Aveam insa un prieten din Timisoara care era student si echinoxist la momentul respectiv: Ioan Radin Peianov. Nu l-am mai vazut de multi de ani. El a fost cel care a insistat sa public la Echinox. Am tradus mult din literatura franceza veche. Am publicat, cativa ani, in ritm sustinut in paginile revistei clujene. Se stie bine ca era o revista care nu platea nimic, intr-o vreme in care revistele, cat de cat, plateau colaborarile. Sigur, nu era ca in epoca de mare glorie in care cu o poezie proasta cumparai un apartament - nu la fel de prost, ce-i drept, ca poezia respectiva. Traiam insa o vreme de spirit liber si asta tinea loc de orice recompensa materiala, iar in al doilea rand eram tanar. In 1973, cand revista Echinox a fost sarbatorita la implinirea a cinci ani de existenta, imi amintesc ca am facut o mare chermeza la crama Bucuresti (Metropol) din Cluj, unde sef era Mongolu', porecla de legenda astazi a lui Remus Pop. Era un fel de restaurant subteran care exista si astazi. Nu poti sa vorbesti, sa-ti amintesti de Echinox, fara sa-i chemi de-acolo, de unde sunt, pe cei care nu mai sunt. Momentul aniversarii nu fusese destul de bine ales, tocmai murise Olimpia Radu, o fata talentata, in varsta de numai 21-22 de ani... Si iata cum, rostind acest nume pe care nu l-am mai rostit de multa vreme, imi rasar in minte Marcel Constantin Runcanu, Marian Papahagi, Mircea Zaciu...
- Colaborarea cu revista Echinox a lasat urme in creatia dvs.? V-a influentat in vreun fel?
- Vedeti, Echinox era o revista de tineri intelectuali, ambitiosi, foarte cultivati, un fapt ce poate parea redundant, dar daca ne uitam in jurul nostru, astazi, vedem ca traim o epoca in care foarte multi poeti - scriitori, in general - sunt inculti si au impresia ca daca sunt asa sunt mai originali. Cred sincer ca isi sunt lor insile suficienti; nu au timp sa se citeasca nici macar intre ei, ba mai mult, se tem ca, apucandu-se de citit, isi pierd originalitatea.. Dar la un moment dat toata verva asta lirica intarca. Revenind la "Echinox", revista nu numai ca m-a format, dar m-a si confirmat intr-o anumita directie, a unei literaturi elaborate, nu improvizate dintr-un soi de semidoctism care, repet, face ravagii mai ales printre poeti. Ganditi-va la Rimbaud, care a murit, poetic vorbind, la 17-18 ani si care pare un derbedeu, un huligan cum ar zice Maiakovski, dar care, la 13-14 ani, facea exercitii de versificatie in latina si in franceza veche. Or, la tinerii nostri poeti... e stravezie, cred, diferenta. Vedeti, asadar, ca poezia nu presupune doar talent, e nevoie si de un bagaj cultural, in lipsa caruia nu poti trage nici cea mai mica concluzie. Asta m-a invatat colaborarea cu revista Echinox.
- Difera mult Echinox-ul de mai tarziu de cel care a fost o scoala literara?
- Da. Normal ca, din motive fie si numai sentimentale, iubesc mai mult Echinox-ul de atunci. Cel de acum mi se pare de opinie separata fata de rest; se constituie intr-o enclava.
- Dinspre Cluj se vede invers raportul margine-centru?
- Cred ca da, pentru ca, probabil, Clujul considera periferie tot ceea ce nu este el, in sensul ombilical al termenului. Am vazut ca, in genere, relatiile umane si literare la Cluj sunt mai reci decat in alte centre, la ora actuala.
- Ce mai scrieti?
- Chiar in momentul de fata lucrez la o serie de poeme, pe care le-am reunit sub titlul Ghici, ghici, ghici, ce-i aia kitsch, un gen de poezii voit kitsch-oase, dar afectuoase; in kitsch, ca si in snobism, se petrece un omagiu adus artei, dar prost inteles.
- Vi se pare peisajul cultural romanesc invadat de kitsch? Visceralitatea tinerei generatii e un kitsch?
- Nu mi se pare. Exista voci, si masculine, si feminine, care au o inclinatie aparte spre un exotism ieftin. In cea ce priveste tanara generatie de scriitori, visceralitatea lor nu este kitsch. Si stiti de ce? Din cauza efortului urias pe care il depun intru uratire, care nu mai reprezinta o estetica a uratului, ci o uratenie in sine. E absolut necesar sa se diferentieze unii de altii si sa incerce sa fie originali. Insa, ca orice generatie mai mult sau mai putin avangardista, ei traiesc gregar, pentru ei conteaza gregaritatea si fac ceea ce se cheama grup, front, in sfarsit tot ceea ce presupune stupul si roiul, o fronda colectiva. In mare masura insa seamana atat de mult intre ei, incat ma tem ca peste zece, douazeci de ani, fenomenul literar actual va mai interesa doar din punct de vedere sociologic, ca document despre lumea urata in care traim, o lume aflata in plina degradare.
- Ce va face in viitor poetul si traducatorul Serban Foarta?
- Nu stiu ce va face poetul si traducatorul, dar Serban Foarta va imbatrani si va muri...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
