Radu Dragoescu, pe care vointa tatalui, comunismul si propria discretie l-au impiedicat sa se manifeste plenar ca artist, a fost un nobil autentic, pentru care corectitudinea si constiinta muncii nu au reprezentat doar figuri de stil. Ascultand amintirile Serbanei Dragoescu, ma intorc cu gandul la "Pu Yi, ultimul imparat", care, plecand de la serviciu in salopeta, se opreste la Palatul Imperial transformat in muzeu, plateste intrarea si ajunge in sala tronului, unde se asaza in jiltul de pe care fusese dat jos. Era atata nobila naturalete in gesturile imparatului si atata asumare... (Marcela Gheorghiu)
Lucrand o vreme pentru Fondul Plastic, l-am cooptat si pe tatal meu. Pe el toate iesirile in societate, obligativitatea acestor gesturi il terorizau. Fiindca era un om foarte constiincios si corect, constient de faptul ca trebuia sa-si faca bine datoria, se crispa, se concentra. Odata, aproape ca s-a imbolnavit de ulcer cand l-au numit intr-o functie de sef la intreprinderea la care lucra, pentru ca pur si simplu nu era facut pentru asta si nu putea face fata atitudinii de sef. El era un artist liber care, toata viata, a suferit constrangerile inerente serviciului. Pana cand, foarte fericit, a iesit la pensie.
La a doua tinerete
Se stie ca artistii plastici si scriitorii isi dau masura talentului lor la maturitate, la adanca maturitate chiar, adica dupa 50-60 de ani. Statistic se cunoaste lucrul acesta. Altfel stau lucrurile cu poetii si muzicienii, care se manifesta plenar la 20-30 de ani. Evident ca exista si exceptii, dar, in general, marile capodopere la aceasta varsta iau fiinta. O dovada ca asa stau lucrurile este faptul ca poetii la maturitate incep sa se apropie de alte genuri literare - roman, eseu s.a.m.d. In ce-l priveste pe tatal meu, dupa 60 de ani si-a trait a doua tinerete. Efectiv a renascut. De fapt, nici fizic nu ii dadea nimeni aceasta varsta. Era o fire foarte sportiva, facea gimnastica zilnic, ii placea mult miscarea. Cand fusese student, participase la Turul Frantei. A avut, intotdeauna, un cult pentru bicicleta, pe care a mers pana la 81 de ani, chiar si iarna, pe zapada si pe gheata. Nu se oprea decat cand erau nametii mari. La fel de mult ii placea sa inoate. A fost adus odata, la mal, de catre armata pentru ca depasise apele teritoriale ale tarii. Putea sa inoate mai mult de cinci kilometri. Schia, patina, intr-un cuvant, era un sportiv complet. Pentru el sportul nu era un hobby de vacanta sau de sfarsit de saptamana, era o disciplina zilnica. Din punctul de vedere al ordinii si disciplinei, cred ca l-am mostenit. Suntem inversul boemei. In atelierul meu nu veti vedea lucrari pe pereti, ci doar pe cele la care lucrez. E ceva aseptic... Asa era tatal meu.
Anii politici
Dupa 1945, evident ca viata noastra s-a schimbat, si nu in bine. Trebuie sa spun ca bunicii mei au facut politica. Atat cel din partea mamei, cat si cel din partea tatalui au fost liberali. Primul, mare avocat in Craiova, se numea I.F. Popescu. Liberal fiind, a fost desemnat prefect de Dolj. Bunicul Grigore Dragoescu, din partea tatei, si el liberal, a fost numit directorul Teatrului National din Craiova, insa mai mult de atat nu s-a implicat. In schimb, tatal mamei mele a fost rugat la un moment dat de catre Tatarascu sa vina sa functioneze in Bucuresti. Familia lui Tatarascu, dupa cum probabil se stie, locuia la Craiova, iar bunicul era foarte bun prieten cu membrii ei, asa cum era in relatii foarte bune cu Eustatiu Stoenescu, care locuia tot in Craiova. In 1945, bunicul s-a intors din Capitala si a declarat ca nu se mai duce acolo: "Vreau sa mor cu fata curata, in patul meu". Presimtise ca aici, in Bucuresti, se petreceau lucruri care nu erau prea curate. Daca ne aducem aminte, social-democratii o luasera intr-o parte, liberalii in cealalta... De altfel, de suparare, bunicul meu a facut o congestie cerebrala si a murit destul de tanar, la 50 de ani. Bunicul Dragoescu a fost mai prudent si si-a donat statului toata averea. As spune ca a facut-o la timp, deoarece, in felul asta, a scapat de puscarie. Mai mult, a scapat si de domiciliu fortat, fiindca si-a luat noua nevasta si a venit la Bucuresti, unde a fost profesor la Academia de Stiinte Economice. Bineinteles ca, mai tarziu, de la ASE a fost retrogradat. Deocamdata insa ne aflam in acei ani in care, la randul sau, tata era profesor.
Doua decenii intr-o firida
Dupa cum se stie, in Franta, din pacate si astazi, au predominat si predomina ideile socialiste, iar noi, romanii, am fost foarte influentati de francezi. In orice caz, tatal meu venise de acolo cu idei de stanga. In consecinta, cand a ajuns la Universitate, nu s-a imprietenit cu grupul Mircea Vulcanescu si cu toti cei care erau de dreapta. S-a apropiat mai curand de Alexandru Balaci, cu care a avut o prietenie foarte stransa si frumoasa. Despre Vulcanescu si grupul lui nu a comentat niciodata nimic.
Tatal meu a facut facultatea pentru ca asa voise tatal lui, dar pe el il interesa pictura. Niciodata nu a avut timp liber pentru politica, de pilda, pentru ca niciodata nu l-a interesat politica. Dar, oricum, din acest motiv a scapat de inchisoare. Ulterior, la Craiova, a fost profesor de limba franceza la Colegiul National "Fratii Buzesti". Asa cum spuneam, tatal tatalui meu, Grigore Dragoescu, isi salvase pielea donand statului comunist averile sale, dar mama tatei, Aida Petrarian, nu facuse acelasi gest si, in consecinta, tata ramasese cu averea de la bunica. Cert este ca, in 1946, era mosier. Am pastrat pana astazi documente foarte interesante in care, la rubrica profesie, nu scria ca a facut facultatea in Franta si ca e licentiat, ci scria "mosier". Deci profesia tatalui meu era aceea de mosier. Asta era important in aceasta tara eminamente agrara. Tocmai de aceea, dupa 1945, de unde fusese profesor de limba franceza la cel mai mare liceu din Craiova, tata s-a vazut trimis invatator intr-un sat, la Isalnita, si ulterior la Bucovat. Cand a vazut mama cursul deloc optimist al evenimentelor, a vandut casa din Craiova si a cumparat o casa in Bucuresti - aceasta unde ne aflam astazi -, care, din nefericire, in momentul achizitiei, era ocupata de niste chiriasi refugiati din Basarabia. Mama a cumparat-o chiar si in aceste conditii, noi mutandu-ne intr-un provizorat de doua decenii, intr-o garsoniera dubla a unei surori de-a mamei, care fusese casatorita cu pictorul Paul Miracovici si divortase de putina vreme. Locuia singura in garsoniera aceea. Eu impreuna cu mama, dar si cu altii am locuit in doua camere, in vreme ce tata a stat 21 de ani intr-o firida din bucatarie, fiind, de fapt, cel mai invidiat, pentru ca, in comparatie cu noi, avea privilegiul de a sta singur in ungherul lui.
Unele dupa altele, au disparut mosiile, conacul cu bibliotecile, casele, practic tot ce am avut. Am ramas cu un rest de mobila si cu ce-am putut lua cu noi atunci cand ne-am mutat in Bucuresti.
Din fericire, in Capitala - mama s-a orientat foarte bine! -, lucrurile nu au decurs ca la Craiova sau in alte orase mai mici. Au mai scapat nenationalizate unele case, printre care si a noastra, care insa i-a revenit integral mamei abia in 1971, dupa ce au plecat toti chiriasii si subchiriasii. Era perioada de asa-zisa liberalizare a lui Ceausescu. Printre alte legi pe care acesta le-a dat atunci a fost si cea conform careia proprietarii se puteau muta in casele lor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
