Unul dintre cele mai bine realizate dictionare ale limbii romane pe model enciclopedic european ramane cel datorat lui Lazar Saineanu, aparut in 1896. De atunci si pana in perioada interbelica, dictionarul a fost imprimat in noua editii. Exista si o editie, mai putin cunoscuta, aparuta dupa 1989.
Pentru o parte a comentariilor care urmeaza, am folosit editia din 1914, a treia, "revazuta si adaogita", tiparita la Editura Samitca din Craiova. Cititorul nostru de astazi vede astfel un martor palpabil pentru autonomia si importanta culturala a Craiovei de atunci, doar partial redobandita in anii din urma.
Am avut in copilarie si pastrez si azi un volum foarte folosit din editia a treia, cea din 1914, a dictionarului amintit. A slujit bunicilor mei materni care erau institutori, apoi copiilor lor, sase cu totii - generatia parintilor mei -, nascuti in preajma, in timpul si dupa Primul Razboi Mondial. Am mai vorbit si scris in cateva randuri despre acest martor si formator exceptional de cultura care a fost Dictionarul lui Saineanau si, fireste, Saineanu insusi. Cu permisiunea cititorilor acestei rubrici, voi relua acest subiect pentru domniile-lor in maniera adecvata. Pana atunci insa, iata cum era formulat in dictionar articolul "Ilie": "Ilie (Sfant), profet rapit (zice-se) la cer intr-un car de foc; serbat de taranii nostri la 20 iulie, zi de fulgere, trasnete, vifore. Poporul crede, cand bubue tunetul, ca sfantu Ilie se preumbla cu caru-i pe bolta de arama a cerului, alergand dupa draci ca sa-i trasneasca cu fulgerele sale. V(ezi) Palie." Si gasim, tot la Saineanu, sub numele indicat: "Supranumele sfantului Ilie, cel care paleste holdele (....); Paliile, surori ale Sf. Ilie care aduc foc, arsita si boale arzatoare; serbate de popor la 19 iulie, cu o zi inainte de Sf. Ilie."
Asa cum se noteaza si in lucrari mai recente ale cercetatorilor romani, sfantul Ilie are o traditie veche si constanta la populatia romaneasca, mai ales la cea de la sate, si ocupa un loc important in ceea ce s-ar putea numi ierarhia sfintilor. Onomastica romaneasca il aduce ca preferinta, potrivit unui dictionar datorat d-nei Aurelia Balan Mihailovici si aparut in 2003, pe locul al cincilea, dupa Ion, Vasile, Nicolae si Gheorghe. Daca traditia Paliilor inregistrate de Saineanu s-a diminuat in timp, cea privitoare la Sf. Ilie a ramas destul de constant importanta mai ales in mediul rural.
Autorul randurilor de fata este martorul direct, impreuna cu alti colegi de breasla, al importantei acordate cultului acestui sfant de catre locuitorii unei parti importante a teritoriului Dobrogei. Ceea ce afirm acum se leaga de aria comunei Adamclisi, unde eu ajung sistematic, in fiecare vara incepand din 1968, pentru cercetari arheologice. De atunci incoace, an de an, m-am aflat acolo in fiecare zi de 20 iulie, cu o singura exceptie. Unul dintre satele comunei, numit Zorile, foarte apropiat de Adamclisi, il are ca hram al bisericii locale pe Sf. Ilie. Propaganda atee a regimului comunist - am constatat incepand din vara lui 1968 la 20 iulie - devenea acolo, vizibil, un esec. Populatia locala, cu mic, cu mare, se aduna din satele din imprejurimi la biserica din Zorile (toponim nou, inlocuindu-l pe cel turcesc anterior) si apoi in centrul satului la un soi de petrecere bine prelungita bahic pana in noapte. Toata lumea din satele comunei si din altele apropiate stia ca, de Sf. Ilie, "are sbor la Zorile". O forma de exprimare specific dobrogeana, unde, din motive lingvistice pe care nu stau sa le explic acum, verbul "a fi" este inlocuit cu "a avea".
Asa am aflat si noi ca "sbor" - care, la originea sa sud-slava, prin colonistii teleormaneni adunati in satul Zorile, insemna "adunare", "sobor" - era asociat de cei mai multi localnici cu verbul "a zbura". Oricum, toti "zburau" ca la comanda spre satul sus-numit, noi - cei angajati pentru sapaturile arheologice - rugandu-ne sa plece mai devreme sau chiar sa nu vina la lucru in acea zi si-n urmatoarea. Asta s-a petrecut si se petrece de atunci incoace pana azi, an de an, la fiecare 20 iulie. In apropierea aceleiasi date, in anul 1968, intamplarea a facut sa iasa la vedere - in urma degajarilor de pamant acumulat in orasul antic Tropaeum Traiani de langa Adamclisi - o inscriptie in limba greaca pe un altar votiv din calcar datand din epoca romana.
M-am ocupat atunci de studiul si comunicarea verbala si apoi scrisa a documentului. Intr-o zona unde nevoia de apa este pe primul plan, aparea, si in Antichitate, aceeasi cerinta. In vremea respectiva, mai exact, dupa cum am datat inscriptia, catre jumatatea secolului al III-lea al erei noastre, locuitorii unui sat din regiune se rugau la Zeus, divinitatea traditionala centrala a grecilor vechi. In cazul nostru, Zeus avea epitetul de "aducator de ploaie" sau "ploiosul", fapt foarte rar intalnit in documentele scrise ale vremii din intreaga lume greaca. Fara a face o legatura directa cu fenomenul religios crestin evocat mai inainte, fapt hazardat pentru o investigatie stiintifica serioasa, tin doar sa notez aceasta foarte frumoasa coincidenta legata direct de nevoile stringente de ploaie ale populatiei locale.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
