Ma asteptam ca moartea lui Gica Petrescu sa scoata bucuresteanul in strada asa cum s-a intamplat la plecarea Mariei Tanase ori a Ilenei Sararoiu. Mai tusata a fost lumea artistica, legata probabil emotional de cel ce s-a confundat pana la un punct cu secolul XX, decat omul obisnuit care s-a nascut cu cantecele lui Gica, a copilarit in atmosfera cantecelor sale, a iubit si a suspinat odata cu cantecele lui, a ras un sprit acompaniat de cantecele sale. Despartirea de secolul XX este mai clara si mai ferma decat ar crede-o multi dintre noi. Pentru ca, in fond, lumea moare cu oamenii ei mai intai si mai apoi cu amintirile noastre despre ei.
Eteroclit, contrastant, adulat si dispretuit, ici ivindu-ti atmosfera italiana, dincolo imagine selenara, delectandu-se in interminabile discutii despre tot ceea ce ar putea sa-i strice farmecul arhaic (disparitia salciilor de pe malurile Dambovitei o data cu mizeria ce curgea pe ea, cartierul de ceferisti si farmecul liniilor de tren impinse pana in buricul targului), aruncandu-ti in fata ultimul racnet in materie de masini, dar pe rotile carora nu se sfiesc sa se pise cainii vagabonzi, loc de pierzanie si de mariri la care dau toti navala, Bucurestiul are un trecut fascinant si un viitor fara nici o istorie. Caci va curge multa apa pe Dambovita pana cand fier-betonul, sticla si termopanul vor asigura calatorului un confort psihic in plimbari visatoare de jur-imprejurul Casei Poporului, al Catedralei Mantuirii Neamului si al sulelor infipte langa CEC, pe langa Primaverii, alaturi de Catedrala Sfantul Iosif sau mai stiu eu pe unde. La fel de adevarat este ca nepotii nu vor gandi nostalgic punandu-si pe videotelefon sau mai stiu eu pe ce minune a tehnicii melodiile noastre de azi cantate de dive cu sani apocaliptici si de divi ambisex. Sau, mai stii, poate ca undeva, departe in timp, ceea ce azi, mie cel putin, mi se pare de-o stupizenie fara margini ("Sexy, sexy, stiu ca ma vrei") va produce tot atatea emotii si reverii precum "Mana birjar/ si du-ma-n noapte/ cat mai departe/ oriunde ai vrea", iar pub-urile si McDonalds-urile vor fi evocate ca locuri romantice ale intalnirilor de inceput de secol XXI precum "Vrei sa ne-ntalnim sambata seara/ intr-o carciumioara la sosea?".
Poate si de aceea, ma asteptam ca bucuresteanul sa iasa din amorteala zilnica si din casa, din buticul, de la job-ul lui pentru o ora, doua si sa se incline cu reverenta la secolul ce-a murit o data cu Gica Petrescu, asa cum a facut-o cand a insotit-o pe Maria Tanase pe strazile orasului intr-o procesiune simbolica a disparitiei, o data pentru totdeauna, a vietii cu marama ce se desfasura in iuteala carului cu boi, dar cu vitalitatea olteneasca intalnita atat in cantecele Mariei, cat si in pasul ferm al olteanului cu cobilita, prezenta familiara in peisajul Bucurestiului. Acum ma gandesc, totusi, ca lumea lui Gica Petrescu a murit cu mult inaintea sa. A inceput sa moara cand linistea patriarhala a micilor functionari, dar si a meseriasilor cu staif (fie ei croitori, cizmari, sobari de sobe de teracota, maistri cu categoria a VI-a) a inceput sa fie tulburata in tihna si ordinea ei. Castigand atata cat, bine chivernisit, banul sa ajunga pentru cosul zilnic, o mobila cumparata sa tina toata viata, perechi de incaltari decente (flecuite doar pana la limita bunului-simt), copiii bine tinuti, dar nu in risipa si lux, meseriasul asta sau functionarul respectiv avea ritualul lui de sambata seara cand, luandu-si consoarta la brat, iesea la o carciumioara pentru a manca o fleica, a bea o baterie cu vin (vin alb sau rosu adus in clondire de sticla insotite de doua sifoane) si a asculta un tangou, un potpuriu, un solist sau o solista, prezente discrete intr-un astfel de local, ce oferea atmosfera si antren, nicidecum petreceri zgomotoase. Nevasta, care robotea toata saptamana cu gospodaria, cu copiii, cu gradinita de flori - ah, sutele, miile de galeti de apa scoase de-a lungul copilariei pentru ca nu era dezastru mai mare decat sa paleasca regina noptii, gura-leului sau tufanica -, bolta de vie sau cei doi visini, ciresi sau caisi (de obicei, zarzari), ei bine, aceasta nevasta merita si ea clipa aia de destindere de sambata seara. Pacatele de-o saptamana ale barbatului - intarzierea la una mica, la bodega, cu baietii, ori chiar micile escapade cu vecinice mai zburdalnice, ale caror barbati lucrau in schimbul doi si care, deci, nu veneau acasa pana pe la unspe noaptea - erau spalate de seara aia in care el comanda ferm ospatarului, ii punea nevestei vin in pahar si, neaparat, ii taia friptura cu gesturi de om care stie sa manuiasca furculita si cutitul, iar undeva in surdina un glas vesel-strengar canta a pocainta: "Du-ma acasa, mai tramvai/ du-ma, du-ma, ce mai stai/ du-ma la casuta mea/ cu portita si cismea./ Noaptea se lasa pe mahala/ si cainii latra a pustiu/ la o portita sta cineva/ si ma asteapta ca sa viu", pentru ca, mai tarziu, fiorii noptii si-ai paharelor de vin sa aduca-aminte ca totul e trecator pe lumea asta si, de aceea, trebuie sa te bucuri sa traiesti si sa mori asa cum ai trait: "Uite-asa as vrea sa mor/ cu paharul langa mine/ sa scriu cand o fi momentul/ cu vin rosu testamentul".
Lumea lui Gica Petrescu nu se consuma nici in gura Oborului - chiar daca o evoca -, nici in zecile de bodegi ce se insirau ca margele pe ata in cartierele orasului, ci in aceste carciumioare curate in care ospatarul stia sa schimbe fata de masa cand el si ea luau loc (chiar daca nu facea altceva decat sa o intoarca pe dos), statea deferent la un metru pana cand se hotarau, cu prosopul pe-o mana si usor aplecat, multumea reverentios pentru bacsisul de un leu-doi si nu uita sa-i conduca pana aproape de iesire, poftindu-i si altadata. Ceea ce se si intampla, chiar daca aceasta data viitoare nu insemna neaparat urmatoarea sambata, ci sambata din saptamana in care el lua chenzina sau lichidarea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
