Ştefan Bertalan, Florin Mitroi şi Ion Grigorescu au fost protagonişti ai unei expoziţii cel puţin interesante. La Galeria Curtea Veche. După vernisajul acesteia, cu mai bine de două luni in urmă, celor trei li s-au deschis, apoi, porţile Palatului Mogoşoaia, intr-o spectaculoasă retrospectivă, organizată de Institutul Cultural Român. Cele două evenimente – reunite sub genericul „Cel ce se pedepseşte singur" – au fost la vremea aceea un „must" al mediului cultural. Pe care, insă noi am preferat să-l remarcăm mai profund abia acum, odată cu apariţia fulminantă a unui album, cu acelaşi titlu. Despre aceeaşi triadă, numită BMG, inclusă de astă dată intr-un gen proxim mai generos, adică „arta şi România in anii ’80-’90". Fireşte, volumul tipărit nu se substituie lucrărilor de pe simezele de la Curtea Veche. Dar poate fi socotit un document, capital prin importanţa sa, pentru decriptarea operei bizare a trei artişti a căror conştiinţă a zguduit vremurile (altminteri, destul de derutate!) din acele nervoase decenii.
Câteva cuvinte despre aspectul volumului. In primul rând, el poate fi incadrat in categoria cărţilor-obiect, prin câteva accente realmente originale. Cartonul cenuşiu, voit pauper, al coperţilor. Aparenţa, prin paginile de gardă, de şcoală primară, de inceput (amintind de primele noastre caiete dictando, invelite in coală albastră!), in care, la lansare, editorul ne invita să ne scriem propriile gânduri, după lectură. Hârtia paginilor, asemănătoare cu cea de ziar, care ne duce cu gândul la beletristica anilor ’80. Caracterul tipăriturii, fontul, este unul ce aduce cu al maşinii de scris, dând impresia de samizdat (pe care, când şi când, este imprimată, ca din intâmplare, urma unei căni cu cafea „uitată" pe foaia de hârtie!). Grafica de peniţă, şcolărească, tremurată, ce anunţă fiecare capitol in parte. Bref! Intreaga tehnică de imprimerie recuperatorie are scopul (sub)liminal de a ne induce senzaţia că parcurgem un abecedar iniţiatic. Un document cu tentă subversivă, care ne iniţiază in obişnuinţa tragediei. Al căui editor este Institutul Cultural Român (de dimpreună cu Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti), ingrijirea, concepţia artistică şi conţinutul aparţinând criticului Erwin Kessler.
Insă de-abia după ce trecem la conţinutul cărţii, prima impresie, aceea de anecdotă nostalgizantă, se disipează ca un văl eteric şi, in locul ei, rămâne esenţa. Durerea. Singurătatea in faţa agresiunii absurdului.
Inainte insă de a intra in formalismul descriptiv, aş vrea să fac o apreciere separată pentru grupajul informativ ce incheie practic volumul. Cronologia anilor ’80-’90, impărţită in şase subcapitole: „evenimente", „producţia", „penuria", „căderea", „scara" şi „singuri", ce conţine toată istoria acelor ani. Lectura acelor pagini este devastatoare. E ca o coborâre in infern. Un remember sado-maso asupra unor timpuri pe care românii maturi de azi păreau că le uitaseră (in vreme ce tinerii şi adolescenţii nu le-au cunoscut, de aceea, ei trebuie iniţiaţi!). Intâlnim acolo, prin acest exerciţiu de arheologie a trăirii, rând cu rând, imagine cu imagine, in toată „splendoarea" sa, martiriul care a compresat poporul român, acest adevărat neam al coşmăreştilor. Incomod exerciţiu!
Cartea este structurată in zece capitole (cu titluri poetice grele, de genul „eu, mai bine rău", „fără ieşire", „numai cu durere", „monstrul, maşina puterii" sau „atât de aproape de neatins"), care sunt continuate de o secţiune aparte, cu fragmente din jurnalul lui Ion Grigorescu. Şi se incheie, cum spuneam, cu cronologia ilustrată cvasi-completă, alcătuită profesional şi la modul foarte laborios de Carola Chişiu, asistenta curatorului. De asemenea (sau, mai degrabă, in primul rând!), ceea ce complineşte caracterul ei documentar de excepţie este faptul că ea conţine reproduceri după lucrări (cunoscute sau uitate), precum şi texte inedite, toate semnate de BMG (Bertalan-Mitroi-Grigorescu).
De fapt, aici se află nucleul semantic al intregului demers publicistic şi artistic al cărţii. Fiindcă ea este din toate câte puţin: e şi un album, e şi o dare de seamă, e şi un exerciţiu memorialistic, şi o recuperare documentară, şi o foaie de observaţie clinică, şi un roman verist, şi un jurnal. Dar şi, in fine, un colţ de epocă rupt din ziarul unui timp revolut.
Cei trei artişti fac parte din specia aceea rară de creatori damnaţi dintru inceputul lor, prin insăşi celula intimă. De refuzaţi ai epocii, pe care, la rândul lor, şi ei o repudiază prin toate fibrele. E un fel de ritual tragic cu vremurile şi cei care le administrează, de revoltă titanică şi manfişism inconştient, de candoare a modestiei şi suferinţei asumate şi de terapie prin singurătate.
In acest sens, autoportrele lor sunt mai elocvente chiar decât o autobiografie scrisă. Sunt imaginea unor solilocvii zguduitoare. Toţi trei sunt atinşi parcă de un blestem al agresiunii, de o fragilitate şi nesiguranţă care-i hărţuiesc incontinuu. Şi in faţa cărora, unica raţiune de a rezista este de a se autopedepsi, prin experimente atroce. Bertalan se grafiază singur cu capul infăşurat intr-o reţea de sârmă şi la gură cu un lacăt (ori, intr-un splendid cărbune, urlând de durere, amintind, prin dramatism, de „Strigătul" lui Edvard Munch!). Mitroi se uită insidios, cu o atracţie morbidă irepresibilă, spre un cuţit (de altfel, seria personajelor sale este permanent „acomodată" cu felurite instrumente tăioase, bardă, topor etc., pe care le „poartă" fie in spate, fie in piept, fie in cap!). In vreme ce fotografia-simbol a lui Ion Grigorescu (cel mai dispersat dintre cei trei, producător nu doar de imagine – film, grafică, fotografie – ci şi de scriitură, happening, performance sau activism civic!), este cea in care se infăţişează singur, la gât cu un „colan" de sârmă.
Inchipuiţi-vă, aşadar, cum, peste toată această magmă tragică ce colcăie inside, firavele lor fiinţe sunt atacate, din afară, şi de o istorie adversă, duşmănoasă. De un timp absurd, de fantasmele abracadabrante ce populează o realitate sălbatică, de un mecanism represiv ce reduce fiinţa umană la limitele unei simple cifre statistice. Şi in faţa cărora, cei trei n-au ce face şi işi şterg uşor contururile prezenţei publice, retrăgându-se apoi intr-un soi de clandestinitate. Se decontextualizează. Doar acolo, in adâncul ghiocului „norocului" lor, simt că se pot revolta in linişte (un fel de-a spune!). Cazuri clare de distopie!
Opera triadei BMG este mult mai mult decât o zeflemea indreptată impotriva istoriei. Este un probatoriu al chinului la care sunt supuse (şi se supun singure!) trei conştiinţe con-damnate.
*) „Cel ce se pedepseşte singur" – Ştefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu – Arta şi România din anii ’80-’90", Institutul Cultural Român, 2009
amza_sebastian@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
