E drept ca lumea devine mult mai greu de descifrat atunci când artistii au viziuni de inginerie globala (notam ca reciproca este de o mie de ani mai valabila, deoarece pe baza ei s-au putut putut construi toate miracolele naturale, incepând, de pilda, cu „masinaria Leonardo"!). Si tot la fel de drept este ca – adica avem datoria sa recunoastem, doar n-ati uitat ca domnul Sartre ne trage de mâneca, precum ca „un drept nu este decât cealalta fata a unei datorii" – atunci când acea lume poate fi citita doar prin semnele tehnice ale artistului, sa apara riscul unui mic disconfort. Sa descoperim ca dumneaei, lumea, de unde pâna atunci plesnea de sensuri, s-a golit, a ramas cam seaca si stravezie. Altfel spus, s-a lasat despuiata de acele naluciri, veritabile cusaturi de lumina pe ispitiri de intuneric, atât de specifice unei fleici de taina macra. Or, la un supeu estetic si cu pretentii, ce poate fi oare ceva mai indigest decât un mister cu zgârciuri?! De aceea, a se evita!
Cu un astfel de „Weltanschauung", sintetizat parca intr-un laborator de „cercetari vizuale" (asa cum remarca Ileana Pintilie), iar nu intr-un atelier de artist, dam ochi in ochi parcurgând la Curtea Veche o expozitie ciudata* semnata Liliana Mercioiu Popa. Un oaspete din Timisoara, aflat la prima personala in Bucuresti.
Spuneam bizara, nu doar prin oferta ingenios panotata pe simeze (tablouri a caror retorica reprezinta o indiscutabila provocare!), ci si, mai ales, prin „conceptul" de deslusire pe care ni-l face cunoscut autoarea, intr-un document ce s-ar putea numi autointerviu. „Prin aceasta expozitie, imi propun o analiza subiectiva asupra mediului fluid." – raspunde singura la intrebarea: „Despre ce vorbim astazi?". Mai exact, despre un „simulacru (sic!) a ceea ce resimt ca o nevoie: de a ma situa in sfera unei cursivitati interioare si exterioare". Deci, retinem ca nu este nici re-traire, nici experiment, e simulacru. Ceea ce, dintru inceput, da de gândit. In sensul ca s-ar putea ca demersul sa fie un raport sec de luciditate: inside cu adevarat nu este decât o singura Entitate. In rest, celorlalti nu le ramâne decât simulacrul, e adevarat, industrios. Soarta debila de a amusina cu harnicie doar pe dinafara, pe lânga crusta lucrurilor.
Revenim, asadar! Tema este fluiditatea. Unduirea. Meandra. Ondulatoriul. Invalurarea de si intru oriunde. Aer, apa, celula, constiinta, suflet, punct. Regenerativul curgator. Fluentul continuu. Sincronizarea panta rhei-ficarii eului cu plastica irepresibila a naturii. Mai adaug numai ca, dupa consideratiile sale, artista se afla cu acest ciclu in continuarea altora doua, mai vechi. Si ale caror titluri coboara parca fie dintr-un tratat apocrif asupra lui Noica, fie din plansele de pe peretii laboratoarelor – „In-formare" (2003-2005) si „Mineral-organic" si „Organic-vegetal" (2005-2007) – in acest ultim caz, provocând oricarui rapus de „umanioare" un soi de anxietate politicoasa.
Tot in „legenda" lucrarilor sale, Liliana Mercioiu vorbeste si despre un pericol ce se poate ivi dupa coltul fiecarei lucrari: monotonia cursivitatii. Chiar daca se afla in toiul iernii vesnice a gândirii cristaline (ooo, neastâmparata lapona Enigel!), orice râu mai are nevoie câteodata si de un sloi. Macar asa, pentru variatie! Si atunci, artista recurge la ceea ce ea numeste „centrul de greutate aproximativ". Citam negresit cum se ajunge la el: „Rabatând laturile mici pe cele mari ale paralelipipedelor in care se inscrie compozitia, ridicându-se acolo o perpendiculara care imparte alte suprafete (...) S i tot asa, succesiv, spre mic, ne putem apropia de un centru care, insa, nu se sfârseste intr-un singur punct, ca in cazul utilizarii diagonalelor...". Iar concluzia – „Este o modalitate personala de focalizare a atentiei; este necesitatea unei selectii si aspiratii spre esential..." – nu face decât sa apese asupra noastra o cruda si supradimensionata resemnare. Caci n-am fost in stare sa scotocim geometria euclidiana pâna dincolo de marginile ei, pe tarâmul unde Einstein a pornit motorul de formulare a teoriei generalizate a relativitatii... Aferim!
Tablourile insa n-o asculta („neam!" – cum ar spune stramosii ei din Târgu-Jiu!). Ele habar n-au de nimic. Nici de Euclid, nici de „trans-substantiere", nici de „profunzime" ce „transvazeaza diverse medii". De nimic. Ele respira harul prin energiile cromatice ce fragezesc privirea si prin fulguirile ductului, ce se aduna in turbioane linistite. Pentru ca spatiile (uneori lichide, alteori eterice!) nu dau navala peste ochi. Nu se inghesuie (par ca moduleaza raspicat, zâmbind sfios, acel binecunoscut adagio al locului: „tânara-i vremea!"). Pastreaza rândul. De unde, si latura lor elegiaca. Nostalgii incete, dar hotarâte.
Asadar, o situatie un pic ambarasanta (din pacate, insolubila!), la Liliana Mercioiu. In timp ce, in dorinta de a se dura, nevremelnic, lucrarea artistei o ia inainte, pe calea prestabilita (masurata fix ca si numarul de pasi dintre Opera si Catedrala!), in spatele ei, dând s-o ajunga, alearga de-i sar capacele, gâfâind, „centrul de greutate aproximativ"...
*) - Liliana Mercioiu Popa, Despre fluiditate, pictura, Galeria Anticariat Curtea Veche
amza_sebastian@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
