Din pricini ce ţin de obscuritatea in care se pierde simţul măsurii, secerat mişeleşte pe la spate de trufie, unii oameni rămân toată viaţa (cum spunea cineva, cândva, indreptăţit, despre armata noastră, „ces Roumains admirablement desorganises"!), intr-un balans al dezechilibrului existenţial foarte păcătos. Cu efigia săpată in stânca unei nepriceperi devastatoare. Bieţii de ei nu inţeleg nimic din ceea ce li se intâmplă. Sunt belalii şi confuzi ca nişte elefanţi roz-bombon evoluând la trapez. Se nasc, trăiesc şi se sting intr-o lăfăială călâie, sinonimă cu fericirea unei fresce in care cenuşiul este cea mai stridentă culoare. O totală necunoştinţă de cauze şi, implicit, de efecte (din rândul acestora, singurele pe care le acceptă sunt doar cele cazone!) le corodează şi le face franjuri pe margini până şi ipoteza că ei ar putea exista cu adevărat.
Toată această buimăceală ii vatămă intr-un singur loc: la organul de receptare a evaluării. Nicio analiză nu le convine, orice observaţie ii descumpăneşte, acreala lor nu e potolită decât de grosimea chenarului de la ferpar, iar critica le provoacă băşici de furie la colţul gurii. Ba unii, supăraţi rău de tot pe administraţia vieţii, pentru că pe scara lor de bloc ei sunt perfecţi, se auto-exclud chiar şi de la licitaţia privind codul bunelor maniere.
Gh. Boţan este un pictor. Mare, mic, uriaş, gigantic, minor sau insignifiant – este treaba istoriei să-i facă loc printre paginile sale. Dar, in orice caz, respectabil şi onorabil, altfel spus, un artist cu dreptul la respect şi la onoare. In ce ne priveşte, insă suntem nevoiţi să facem o rectificare, deoarece constatăm că arţagul dumisale (innobilat de volute logice şi comportamentale ce amintesc de pledoaria unor zarzavagii!) a depăşit limita admisă de normele eleganţei. Chiar şi in lumea veşnic nevrotică a creatorilor.
Zilele trecute, la galeria Simeza, Gh. Boţan, inghiţit de vinilinul negru al unuia din anticele fotolii de la intrare, păzea expoziţia fiului său. Drept e că arşiţa de afară putea să cauzeze oricui, mai ales unui octogenar, başca supărat pe lume. Dau să intru să văd ce mai expune Vlad Gheo Boţan. „Cine sunteţi?". Mă deconspir politicos. Stă o jumătate de minut până când macerează informaţia. După care, se luminează şi dă verdictul. Negativ, din păcate. „Dumneata, nu!...Dumneata nu mai scrii despre mine!". Blocaj. Halucinaţie? „Domnu-i acasă?...Dacă nu te superi, un pahar de apă!...Teribil mi-e de sete!"...Tot ce se poate. „Cum e posibil să spui că eu am o cooperativă?!... Aşa mi-a zis cineva că ai scris despre mine!". Particip la suferinţă şi trec rapid prin minte toate fişierele despre Gh. Boţan, de la Războiul de Independenţă incoace. In fine, descopăr un text de anul trecut, sub semnătură proprie. A naibii fatalitate, fix tot in august. Şi tot in Ziarul de Duminică. „Cooperativa Boţan&fiul" se intitula, despre comuniunea tată-fiu. „Dar dvs. l-aţi citit?". „Nu, da’ mi-a spus mie cineva că...!". „Nu credeţi că ar fi mai bine să-l citiţi dvs. personal?". „Nu!...Cum iţi permiţi dumneata, când despre mine au scris Schileru, Comarnescu, Frunzetti... Gata! Nu mai ai voie să scrii despre mine!". Corect!
Am ieşit sub soare, din nou. Nimic nou... „A!... Atunci feciorul e un stupid!... Mersi!... Intoarce, birjar!"... Cronica unei cronici ratate, nimic mai mult. Dar recunosc că, la paritate, am făcut rost de o fabulă frumuşică. Şi cu glazură moraligenă, pe deasupra.
Prin urmare, de-un pamplezir aşa, dacă „maiorul" Boţan (şi acum un an am remarcat asemănarea perfectă cu personajul omonim din schiţa lui Gh. Brăescu!), deci, dacă ar fi catadicsit şi ar fi parcurs singur, trecând peste cataractele inspumate, cele scrise atunci despre domnia sa, ar fi dat peste următorul pasaj: „In schimb, pictura lui este la antipod faţă de jupâneala afişată ostentativ de autor. Nu mai are poftă de scandal. E singur, e trist, e romantic, e emotiv, e destins. E un instrument al sensibilului ce vibrează. Peisajele, cu predilecţie cele de toamnă, au ceva din liniştea sapienţială a inţeleptului care cunoaşte parfumul frumosului decorticat de aparenţe. Tuşele groase de ruginiu, alb sau roşu-vermillon sunt cât se poate de lucide. Deliberat spectrale. O adevărată simfonie fantasmică dirijată cu penelul. Chiar şi atunci când se ia la intrecere cu fiul pe subiectul Veneţia, tatăl câştigă. Prin patină, prin tulbure, prin evanescent bine strunit. E un aer curat acesta. Deşi ostenit, e frumos. Ca o datină."...Orbete cum sunt, n-am văzut bine?
Fără să-şi dea seama că singurul lui rol potrivit ar fi al unui bătrân inţelept, Gh. Boţan e demult inscris in armată. In cea a titanilor inchipuiţi şi afectaţi, ce se ghiduşăresc prin cotloanele societăţii, cu o insistenţă nesănătoasă. Şi care, tot aşteptând o viaţă intreagă marile incleştări mitologice, işi fac mâna prin iarmaroace cu preţuri de dumping la simţ.
amza_sebastian@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
