Cel mai grav lucru intr-o adunare este atunci când nu se stie cine e liderul. Sau gazda. Are Daniil Harms o nazbâtie savuroasa, in care eroul se duce, netam-nesam, la politie, ca sa se autodenunte in legatura cu o socoteala. Deoarece nu mai putea sa-si dea seama in ce calitate participase la cheful monstru petrecut in ajun la cârciuma lui Fediosa; daca fusese un simplu invitat, sau, dimpotriva, toti ceilalti fusesera chemati pe contul lui, prin urmare se chema ca avea o datorie la cârciumar. Deci, dorea lamuriri, bietul de el!
Asa se intâmpla si in cazul expozitiei „Propuneri vizuale"*. Despre care, dintru inceput, informatiile ni se par confuze. Nu este clar daca Cristina Oprisenescu (cu care, de altfel, debuteaza si lista artistilor care expun!) este gazda grupului, ceva de genul „Cutare si invitatii sai", cum am intâlnit pe siteurile de news. Sau, din contra, calitatea ei este doar de membru modest si nepretentios al acelui grup. Insistam asupra acestei ambiguitati, tocmai din pricina faptului ca ea induce si un echivoc sever asupra leadership-ului. Ceea ce, sa fim seriosi, nu are nicio legatura cu figura de stil numita amfibolie. Veti vedea. Dar, mai bine sa ne uitam de aproape la acest grup, a carui posibila pretentie de omogenitate nu stim daca nu cumva este fie o exagerare, fie urmarea actiunii hazardului.
Propunerea vizuala a lui Simion Ciumeica este una serioasa, de profunzime si clara. Poate si datorita influentei spatiului sau nativ, Basarabia, se remarca un soi de fratietate melancolica a tablourilor sale, unde legea e una singura: orice i s-ar intâmpla, ochiului nu ii este ingaduit sa se desparta de mâna. Tehnica tusei groase, dinamica ductului nervos si rapid rezoneaza perfect cu tendinta aproape flamboaianta de compilatie a culorii, in care flacarile de corail, vermillon sau rosu de Burgundia coabiteaza spectaculos cu albastrul lapislazuliu, de Prusia sau turcoaz. Apoi, peisajele au in ele o splendoare acvatica; totul curge acolo, zapada se topeste in bulboane, din ferestrele caselor delabrate tâsnesc suvoaie, cerul se rupe in crâmpeie lichide. Este ca un potop nerecomandabil ce se abate asupra lumii, in timp ce autorul se intreaba dubitativ: s-a impacat ea oare cu pacatul? In ciuda acestor mici, dar frisonante atacuri de panica provocate, pictura lui Simion Ciumeica denota o sanatate cuviincioasa, cu arome de cumsecadenie. Totul datorita, pe de o parte, harului, iar, pe de alta parte, respectului pentru megiesul de uitatura.
Daniel Craciun, pictor, grafician, fotograf si curator, care lucreaza si traieste „partajat" intre România si Franta, ataca o noua tema pe simeze: „Psihedelic cotidian vs. Continut spiritual" (anecdotic vorbind, cele doua constructii nu mai cunosc demult regimul abuziv oximoronic, ci traiesc intr-o galesa amicitie, daca nu de-a dreptul concubinatorie!). Abordând suporturi diverse – pictura, tehnici mixte, fotografie – dar, in mod cert, nu din aceasta pricina, artistul se departeaza, din pacate, de straniul si incitantul spectacol al viziunii sale bizare asupra lumii, cu care ne-a obisnuit in aparitiile anterioare. Esuând in formula extravagantului facil, cautat cu aceeasi insistenta cu care beduinii scormonesc dupa apa in desert. Astfel incât continutul „peroratiei" incepe sa se cojeasca, sa se exfolieze incet si dureros, ajungând pâna la inesteticul stadiu de stereotip.
Sculpturile lui Doru Dragusin, care n-au imbatrânit mai repede decât autorul lor – desi transgresia materialului din marmura in lemn, apoi bronz si, dupa aceea, din nou, in marmura, ar putea provoca o anume deruta – sunt, fara indoiala, expresia unei constiinte artistice ajunse la maturitate. Mâna artistului de dupa 50 de ani nu mai tremura. Ochiul nu mai ezita. Curiozitatea nu mai bâjbâie. Imaginatia sa nu mai inoveaza. Ci renoveaza. Reconstruieste stradania de a dura marea opera, constructia definitiva in care se configureaza modelul, matricea. „Sunetul cristalin" al marmurei finisate pe gustul lui Dumnezeu, de care vorbeste sculptorul se aude in forma interesanta a unei lucrari ce aminteste de o cunoscuta celenterata. Dar nu aceea meningiala, moale, flasca, rece si respingatoare. Ci adeversara ei, pe care, cu un pic de fantezie, am putea-o numi „meduza erectila". Doru Dragusin a atins gradul de confort spiritual in care cautarile s-au terminat. El are doar epifanii.
Despre Mirela Iordache am mai scris acum doua luni, dupa o expozitie sumara intr-un spatiu ce nu ni s-a parut defel adecvat speciei de pictura careia i se circumscrie. si este posibil ca acest neajuns sa ne fi impins intr-o eroare aperceptiva. Deci, de asta data, expusa unei luminatii mult mai consistente, cromatica tablourilor sale (ce ramâne factorul prevalent, deoarece, atunci când e nevoie, „epicul" inca se lasa uneori pe tânjala!) devine mai interesanta, mai originala. Respiratia lor nu mai este suierata, ci profunda, curata si ampla. Oxigen aproape pur. Daca ar fi sa pastram gradualitatea, ne-ar bucura ca urmatoarea expozitie a Mirelei Iordache sa aiba loc la lumina zilei.
Am lasat-o la urma, asa cum se face cu „special guest stars", pe cea perceputa ca gazda rasfatata, Cristina Oprisenescu. si care, in mod normal, ca urmare a acestei asumari, ar trebui sa fie identificata cu liderul onorabilei adunari. Numai ca nu se poate stabili cu exactitate daca doamna in cauza are prerogativele necesare. Ceva face sa fileze lampa si sa se blureze imaginea. Neuitatele sale tapiserii – infatisând fie palate stilizate de califi necalificati, cu decoratiuni exterioare ce seamana cu binecunoscutele pulovere „anchior" in romburi, alaturi de harnicele pasarele mii (ca stele faclii!), dansând schioape in jurul unui havuz strâmb, fie câte un somptuos patio mediteraneean ce da negresit spre mare, cu un arbust tuia ca lampadar, cu un somoiog de vegetatie cracos-luxurianta ce se iteste la o fereastra, lipit ca un fototapet si, in fine, cu inconfundabilul ulcior cu gura larga al carui statut e incert – ori tablouri cârpite, in tehnica mixta, cu ipsos, spre a da musai un volum gustos bustului unor venerice madone, ei bine, ele sunt adevarate roti ale norocului. Daca sunt doar niste ironii, atunci mai e o sansa. Daca insa ele sunt socotite ca abordari ale esteticului, atunci e jale. In schimb, piesele de rezistenta ale artistei, care il infatiseaza pe Michael Jackson – dovedind astfel ca iubirea patimasa pentru el nu are margini, ci doar adâncimi necontrolate – pot fi intelese atât ca un modest omagiu adus „regelui muzicii pop" din partea Cristinei Oprisenescu, cât si o contributie minora la elucidarea misterului privind atât de plânsa disparitie. Zvonul cum el ca nu a fost ingropat, ci zace si acum, de teama fanilor inraiti in iubire, in subsolul cladirii principale a parcului memorial Forest Lawn, deja nu mai conteaza. In inimile unora, Jacko e viu. si pe peretii Galeriei Apollo!
____________
* Propuneri vizuale, Simion Ciumeica, Daniel Craciun, Doru Dragusin, Mirela Iordache, Cristina Oprisenescu, Galeria Apollo
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
