Nu mai simt aceeasi nostalgie este o carte de convorbiri, in care actrita Simone Signoret retraieste intamplari din mai bine de treizeci de ani de viata. Umorul fin ce insoteste relatarile sporeste interesul pentru lectura, atat in episodul privind sfarsitul celui de al doilea razboi mondial, cat si in cel ce evoca intalnirea cu mai marii puterii sovietice, in cadrul unui dineu oferit la Moscova, cu ocazia turneului de cateva luni intreprins de Yves Montand si frumoasa lui sotie in tarile socialiste, in 1956-1957. Cel care ia lungul interviu este Maurice Pons. Actrita franceza Simone Signoret (1921-1985) a fost fiica unui lingvist evreu de origine poloneza si s-a nascut in Germania. In timpul ocupatiei naziste a Frantei a avut relatii stranse cu grupul de actori si scriitori care se impotriveau regimului si si-a luat numele de fata al mamei, pentru a scapa de persecutii. A jucat in foarte multe filme si a fost recompensata cu mai multe premii internationale. Memoriile din care publicam cateva fragmente au fost publicate in 1978.
Cand au venit americanii
- Nu s-a intamplat nimic in timpul acelor ultime luni de sub ocupatie?
- S-au intamplat atatea ca, in patru sute de pagini de aici incolo n-as mai termina de povestit. In cursul acelor ultime luni, fiecare zi era o aventura. Incepea cand te sculai si nu se termina decat cand te trezeai a doua zi, bine, daca intre timp te intorceai acasa. Asta a fost soarta unei intregi populatii. Si a colaborationistilor, care simteau ca se apropie sfarsitul fericirii, pe masura ce prabusirea nemtilor devenea evidenta. Incepeau sa primeasca avertismente. Disparitiile se inmulteau. Oricine, fara vreun motiv eroic, putea sa se trezeasca ridicat, asa, din intamplare. Toti barbatii cu varsta prevazuta de STO isi falsificasera mai mult sau mai putin hartiile. Toata lumea, atunci, era in neregula. Familii rezonabile si foarte cuminti care, in timpul primilor ani de ocupatie apreciasera ordinea si "corectia" de care Franta avea atata nevoie descopereau deodata ca nemtii erau niste salbatici, pentru ca propriul lor baiat fusese ridicat la iesirea de la Science-po, din strada Saint-Guillaume, blocata in acest scop, la cele doua extremitati, de masinile politiei franceze. (Erau mamele mamelor care au descoperit, in 1968, spaland fetele tumefiate si ochii umflati ai copiilor lor, ca politia, pe care o credeau destinata sa dirijeze circulatia, putea si sa bata, pastrand proportiile...)
In cartier, apareau figuri pe care nu le mai vazusesi de ani. Unii credeau ca se ascund mai bine in marele oras. Parasisera satele in care, sub un nume fals, statusera luni intregi. Pentru ca bacanul-militian-de-ocazie devenise ursuz si silabisea banuitor falsul nume caligrafiat pe tichetul pentru alimente. Sau devenise mieros si-ti aducea aminte cat de darnic fusese in lunile din urma... Aceste doua atitudini, la fel de primejdioase, ii mana spre capcana cea mare. Se simtea apropierea sfarsitului si simteai panica de a nu apuca acest sfarsit, doar pentru ca te-ai dus prosteste dupa paine. Asa ca, imi imaginez cum trebuia sa le fie eroilor, celor adevarati.
- Ati avut legaturi cu Rezistenta?
- Ar trebui sa ne intelegem asupra cuvantului "rezistenta"... As fi o mincinoasa daca mi-as atribui un trecut in rezistenta. In ce ma priveste, ii numesc luptatori in rezistenta pe cei care au actionat pe deplin constienti de aceasta. Personal, n-am facut nici un act eroic. N-am facut rau, ceea ce inca inseamna ceva. Privind in urma, am inteles ca foarte adesea am fost amestecata in niste lucruri... Am fost pusa sa fac niste lucruri, pe ale caror initiatori ori destinatari nici nu-i cunosteam. V-am vorbit de matusa Claire, la care am locuit la Vannes, in 1939-1940. In iunie 1941, Jean, prietenul meu, fiul ei, a fost arestat de nemti la Nantes. Matusa Claire m-a rugat sa vin la Vannes, dar sa ma opresc mai intai la Nantes si sa iau doua valize dintr-un hotel. Pentru mine, cele doua valize contineau lenjeria, cartile si lucrurile lui Jean, care era student la Nantes. Cand am ajuns la Vannes, am deschis cele doua valize: intr-una erau hartii, in cealalta gloante de revolver. As fi fost o eroina, daca as fi stiut ca transportam munitie. Dar am facut-o fara sa stiu - ceea ce, privind in urma, este terifiant! Imi amintesc ca am facut niste pachetele cu acele gloante de revolver si le-am aruncat in Rabine, un fel de brat de mare, care patrunde in orasul vechi din Vannes.
Matusa Claire a murit la Ravensbruck. Eu nu. S-ar fi putut intampla, dar ar fi fost un accident de parcurs. Sa-l intalnesti pe cheiul Voltaire pe Jean Painleve, purtand pe cap o bereta basca, si acesta sa nu se opreasca, dar sa-i spuna lui Allegret: "Salut, nu m-ai vazut" si, dupa aceea, sa descoperi ca este unul dintre sefii retelei de la Muzeul Omului, nu inseamna sa lupti in rezistenta. si sa-l gazduiesti o noapre pe Jaeger, care la douasprezece fara in sfert spune ca este prea obosit ca sa se mai intoarca acasa la el, desi sta foarte aproape, sa instalezi un pat de campanie, fara sa-i pui intrebari si sa gasesti un biletel, la ora sapte dimineata: "Multumesc, salut, pe curand", sa-l vezi aparand dupa Eliberare, in calitate de colonel FTP, responsabil peste toata regiunea M, practic tot vestul Frantei, nici asta nu inseamna ca ai facut parte din rezistenta. Sa te muti pe furis, dintr-un hotel-restaurant al carui patron este un colaborationist, lasand atarnat un drapel imens, nu inseamna sa lupti in rezistenta. Sa te sui, in seara de 6 iunie, ziua debarcarii, intr-un tren care te va duce in camp deschis, departe de Paris, sigur nu inseamna sa faci rezistenta. Totusi asta se numea sa te angajezi "in miscare"...
(...)
Ascultam radioul. Intr-un atlas foarte vechi, redesenasem conturul URSS-ului peste o harta a Rusiei. Incercam sa reperam orasele recucerite, ale caror nume se schimbasera. Pentru frontul de vest, era mai usor, Saint-Lo si Caen si Evreux, asta stiam. Am trait eliberarea Parisului la radio, la Charmes-la-Grande. Radeam, plangeam, ne imbratisam, eram furiosi ca am ratat acest lucru, eram zguduiti sa auzim clopotele de la Notre-Dame, era chiar sa se petreaca o tragedie din cauza Marsiliezei de Rouget de Lisle. Radioul transmitea intruna Marsilieza. Era acum ori niciodata. Serge nu suporta Marsilieza. De fiecare data cand o auzise in cartierul sau, era cantata de niste ticalosi care-i strigau "macaronarule". Noi astilalti, deveniseram din nou patrioti inversunati si intelegeam sa ascultam Marsilieza noastra si chiar sa si cantam, apasand pe sensul revolutionar al cuvintelor din primul cuplet (pe al doilea, se stie, nimeni nu-l cunoaste). Acea superba zi s-a terminat cam trist. Cu atat mai trist cu cat, daca clopotele de la Notre-Dame batusera, clopotul bisericutei din Charmes-la-Grande, in afara orelor si jumatatilor de ora pe care le marca, a ramas total mut, pe plan patriotic. Nemtii erau inca acolo. Nu pe un atlas, ci pe o harta judeteana trebuia sa urmarim acum desfasurarea celui de al doilea razboi mondial. Se duceau lupte grele la Chaumont, la cativa kilometri distanta. Auzeam tunul. In satul vecin, nemtii facusera un mic masacru improvizat, inainte de a pleca. Incepusem sa ne spunem ca poate ar fi fost mai bine sa nu fi intrat in miscarea aceea. La Paris era asa de bine! Cu brasardele FFI si politia pariziana, de care nu-ti mai era frica.
Intr-o dimineata, baietii erau dusi dupa aprovizionare-informatii. Noi, fetele, ne ocupam de gospodarie. De la fereastra primului etaj, scuturand carpa de praf, am zarit, la marginea proprietatii, un fel de masina care a facut un opt inainte sa dispara. Am auzit un huruit regulat. Am fugit toate trei pana la drum, situat la stanga, ascunse dupa copaci. Ciudata masina era acolo. Era primul jeep. Zgomotul il facea o coloana de tancuri. Ploua, trebuie sa fi fost cam unsprezece dimineata. Toti tipii stateau si mancau acelasi lucru, un fel de pateu de portocala, erau bronzati, frumosi si deloc wagnerieni... Erau niste Gary Cooper, Paul Muni, Spencer Tracy, John Garfield, Donald Duck. Radeau. In mijlocul taranilor, au vazut ivindu-se trei androgine deghizate in barbati si vorbind englezeste...
- De ce androgine?
- Pentru ca Serge ne taiase parul scurt la toate trei. Si ne deghizam cu lucrurile ramase de la americanii din razboiul din 14, pe care le gasisem in pod. Aveam chiar si ghete cu sireturi. O luasem desigur inaintea modei! Cred ca paream surprinzatoare, pe drumul acela, in satuletul acela! Au facut ca mama, cu patru ani inainte, dar acolo nu mai eram in Barres, eram mai degraba in Hemingway, au spus: "Who are you? Are you peasants, or what?". Am luat patru din ei acasa. Am facut conversatie mondena, asteptand sa se intoarca baietii, pe care voiam sa-i epatam cu captura noastra de pace. Ei, cu bicicletele ingramadite in spatele unui Dodge, au adus si ei patru, pe care ii intalnisera pe drum, putin inainte de a ajunge in sat. Vorbeam de tot ceea ce nu mai discutasem vreme de patru ani. Louis Armstrong mai traia? Da, dar Carole Lombard murise, si Gershwin de asemeni. Le Dictateur si Autant en emporte le vent erau bine? Clark Gable era colonel! "Ce este asta ce mancati voi, pateul asta rosu? - Niste K. Ratii, vreti si voi?" Da, voiam tare mult. K. Ratiile au jucat acelasi rol pe care l-au jucat odinioara margelele de sticla, in tarile care aveau aur. Doar ca aici, nu le schimbau pe nimic... Ba da, primeau in schimb admiratia zugravita pe chipurile indigenilor, in fata pachetelelor in hartie unsuroasa, impermeabila, ignifugata, de marimea unui cartus de tigari, continand tot ceea ce poate sa te hraneasca, sa-ti faca placere, sa te usureze, improspateze, racoreasca. Inafara pachetului cu cinci tigari si a teancului mic de hartie pentru toaleta, totul - pateu, branza, suc de lamaie pudra, ciocolata, bomboane acidulate, chewing-gums - purtau pe ambalaj cantitatea exacta de vitamine si caloriile indispensabile vietii unui cetatean american. Fabricantii de pateu, de branza, de suc de fructe, de bomboane acidulate, de chewing-gums si de hartie de toaleta tinusera ca baietii lor sa stie ca ei se alaturau efortului de razboi. De aceea isi puneau numele pe ambalaje.
Noi eram foarte multumiti sa gasim cercul rosu, alb, verde, pe pachetelele pereche cu cele normale de Lucky Strike.
Ne minunam facand citronada fara lamaie si cafea fara rasnita, fara zat, ci cu cafea. Gary Cooper era pastor in civil, nu i-a scapat strana din sufragerie. Donald Duck era comunist si credea cu naivitate ca putea sa o proclame mult timp. Fusese la Moscova. Si Allegret. In ce an? Nu, el a fost mai tarziu. Dna Reggiani cam amesteca thank you cu danke schon, oferindu-ne paharele de sampanie...
Au ramas cateva zile in tinut. Stateau in corturi, dar se repezeau acasa la noi, de indata ce puteau sa o faca, pentru ca vorbeam englezeste, eram veseli, le cunosteam muzica si cultura. In ziua plecarii, ne-au facut cadouri. Nu margele: ne-au dat un camion Citroen de cinci tone, pe care il tarau dupa ei de la Saint-Lo - dar care nu le placea deloc: preferau sa-si foloseasca masinile lor Dodge! - si doua BMW-uri luate de la nemti, care nu-i mai amuzau... Au lasat toate astea pe peluza, au spus: "You?re wonderful people!", au scris adresele lor, ne-au invitat pe toti la New York, Pittsburg si Milwaukee si au plecat.
Din volumul cu acelasi titlu in pregatire la Editura Curtea Veche. Traducere de Elena Bulai
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
