Constelatia Orion este una dintre cele mai frumoase formatiuni stelare ale emisferei nordice, iar Betelgeuse, alfa Orionis, cu sclipirea ei rosiatica, este a noua in ordinea stralucirii dintre toate stelele ce se disting cu ochiul liber pe cer. In cataloagele astronomice, Betelgeuse apare inscrisa ca o supergiganta rosie de clasa spectrala M, cu temperatura de circa 3.700 de grade Kelvin la suprafata, ceea ce e destul de putin in comparatie cu stelele albe sau albastre, mult mai fierbinti.
Nu intamplator i se spune supergiganta: se concentreaza in ea cam 14 mase solare, insa toata aceasta materie e raspandita in cuprinsul unei sfere cu diametrul de 800 de ori mai mare decat al Soarelui. Asta inseamna, de fapt, ca ar depasi orbitele mai multor planete cunoscute de noi, cam pana la nivelul lui Jupiter. Desi se afla la 427 de ani lumina departare, dimensiunea apreciabila a stelei da telescoapelor posibilitatea sa-i fotografieze suprafata ca un disc vizibil si sa-i observe direct ciclul de variabilitate, fiindca intinsa ei atmosfera gazoasa prezinta si asa ceva.
De regula, supergigantele rosii sunt stele batrane, aflate la capatul unei evolutii si in pragul extinctiei lor. Astronomii considera insa ca Betelgeuse e foarte tanara, avand abia cateva milioane de ani. A "imbatranit", totusi, rapid, din pricina volumului ei imens. Si-a "trait" viata accelerat. Prin urmare, tot abisele nefiintei o asteapta, ca si pe stelele de alta natura si consistenta materiala, care au sansa de a-si parcurge ciclul infinit mai incet, insa inexorabil.
Soarele nu poate face nici el exceptie de la acest destin al materiei cosmice. Are deja cinci miliarde de ani si, conform caracteristicilor clasei sale spectrale, de stea galbena, in plina maturitate, va mai rezista probabil inca vreo cinci miliarde. Putem fi linistiti in aceasta privinta: sfarsitul astral nu ne afecteaza nici pe noi si nici pe urmasii speciei noastre, cati vor mai veni la rand pe Pamant. Dar, la "rece", ca intr-o scriere de anticipatie, ni-l putem totusi imagina. Batranetea Soarelui va cunoaste tot un sindrom Betelgeuse - asa spun cercetatorii, facand calcule si simuland pe computer modelul transformarilor. Al mutatiilor pe care ar trebui sa le parcurga materia incandescenta din astrul nostru, in prelungirea fenomenelor aflate astazi in plina desfasurare. La un moment dat, ciclul stabil de ardere a hidrogenului din componenta masei solare va inceta. Aceasta colosala dereglare a fortelor de atractie si respingere ce tin in echilibru materia unei stele va conduce automat la faza gigantei rosii. Scapata din frau, suprafata relativ bine desenata a Soarelui, fotosfera, se va extinde enorm in spatii, astrul umflandu-se, in consecinta, ca un balon. Racirea substantei incandescente produce schimbarea culorii, de la galbenul viu al clasei spectrale actuale, spre rosul aprins, apoi spre rosul sangeriu din stadiul terminal. In asemenea conditii, atmosfera solara si chiar suprafata astrului, noua fotosfera, se extind in spatiul cosmic inconjurator conform schemei pe care am schitat-o deja ca sa putem intelege dimensiunea stelei Betelgeuse. Dilatarea va atinge orbitele planetelor interioare, ingloband treptat in masa solara aceste distante, impreuna cu corpurile planetare existente la nivelul lor.
Cu Mercur si Venus totul va decurge relativ simplu. Fiind mai aproape de Soarele actual, noul astru le va incinera rapid in revarsarea cosmica a substantei lui. Cu Pamantul s-ar putea ca lucrurile sa fie mai complicate, dupa cum crede Lee Anne Wilson de la Universitatea de Stat din Iowa. Nu ca ar acorda mai multa sansa vietii de pe planeta, asa cum va fi evoluat ea pana atunci. Chiar aflat in racire, Soarele expandat o va distruge, prin simplul fapt ca fotosfera si coroana lui se apropie de Terra incredibil de mult. Ramane insa o problema de interactiune strict fizica a corpurilor ceresti, fiindca Pamantul intra in aceasta ultima aventura impreuna cu satelitul sau natural, Luna. Un sistem care a functionat relativ bine, intr-un remarcabil echilibru, pe parcursul mai multor miliarde de ani, dar care acum (atunci, vreau sa spun) intra (va intra) la randul sau intr-o faza a derutei.
Cercetatoarea americana deduce din calculele ei ca Luna va fi deja instalata pe o orbita cu 40% mai mare decat cea actuala, ca urmare a faptului ca o asemenea indepartare continua ar fi in spiritul unei mecanici ceresti valabile pentru sistemul Pamant-Luna si in momentul de fata. Insa, sub influenta noului Soare agonizant, Luna va fi constransa sa devieze de la traiectoria respectiva, evoluand in cercuri tot mai stranse spre Pamant. Apropierea ar urma sa continue pana la inaltimea de 18.470 km, corespunzatoare "limitei Roche". In punctul acesta, atractia gravitationala ce mentine satelitul pe traiectorie si fortele mareice ale noului Soare, tinzand sa-l smulga cu totul din vechiul sistem, ar declansa un conflict destul de puternic incat Luna sa se desfaca pur si simplu in bucati. Momentul ar fi cu adevarat spectacular (pentru care spectatori, insa?), producand in jurul Pamantului un inel de sfaramaturi de felul actualelor inele ale lui Saturn. Cu un diametru de 37.000 km, inelul acesta se va roti o vreme deasupra ecuatorului, pana cand rocile componente vor cadea, una dupa alta, pe suprafata terestra, sub forma de meteori si meteoriti. O prabusire asemanatoare va suferi insa si Terra, intr-o caldare de foc, indata ce fotosfera noului Soare ar ajunge la nivelul orbitei sale.
Calculele doamnei Willson vizeaza si o alternativa: aceea ca viitoarea stea de tip Betelgeuse sa se prabuseasca in sine, comprimandu-si materia intr-o pitica alba, inainte ca fotosfera ei sa fi inghitit sistemul Luna-Pamant. Scapate de incinerare, ambele corpuri ceresti ar ramane sa graviteze in jurul pigmeului nevolnic, aratandu-si unul altuia, in vesnicie, o singura fata, si aceea pustiita. Ceea ce imi aminteste involuntar de anecdota in care ti se aduc la cunostinta cele doua vesti dilematice, una "buna" si alta rea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
