Continuam publicarea interviului cu presedintele Institutului Cultural Roman, academicianul Augustin Buzura. Spre finalul discutiei, curiozitatea ni s-a indreptat spre scriitorul si omul revoltat care a fost si continua sa fie interlocutorul nostru.
- Sa lasam la o parte ostilitatea intampinata la infiintarea ICR si sa vorbim despre modul in care Institutul Cultural Roman va gestiona cultura romaneasca dincolo de granitele tarii.
- In momentul de fata, exista institute culturale in Berlin, Budapesta, Viena, Paris, Roma, Venetia, New-York, Praga, Tel Aviv, iar intr-un viitor apropiat urmeaza sa se deschida si altele, in alte cateva capitale europene. Aceste institute trebuie sprijinite mai mult decat pana acum; trebuie, deci, sa colaboreze cu universitati, publicatii, edituri etc. din tarile unde functioneaza, sa iasa din spatiul propriu, altfel risca sa ramana niste banale camine culturale sau spatii de vaicareala pentru cei care nu s-au realizat nici in tara, nici in afara ei...
- Ceea ce in unele situatii nu a putut infaptui Fundatia Culturala Romana va face institutul pe care il conduceti? Este acesta superior fostei fundatii?
- Deocamdata nu-i este superior, va fi nevoie de vreo doi ani pentru ca sintezele necesare sa poata fi scrise, pentru ca traducerile incepute sa poata fi terminate, iar publicatiile si colectiile sa-si castige increderea iubitorului de cultura. Avem nevoie de oameni in teritoriu pe care sa ne putem sprijini, de librarii si spatii de depozitare in vederea difuzarii de carte, or acestea nu se fac de azi pe maine... Vom exista cu adevarat si ne vom indeplini atributiile ce ne revin prin lege, vom fi, adica, mai buni decat institutia din care provenim in masura in care vom avea mijloacele financiare necesare si un climat potrivit, cu mai putini sfatuitori si supraveghetori care se intreaba cu o candoare bine mimata: "Ce nevoie aveti de editura? Ce nevoie aveti de publicatii?". Intrebari care pot fi traduse prin a cumpara de la altii ceea ce ei iti ofera, nu ceea ce ar fi strict necesar pentru cunoasterea reala a culturii noastre. In plus, dincolo de fatada, de asemenea candide intrebari, daca am cauta in spatele unor edituri, nu e greu de banuit ce descoperiri am face!... Ca sa nu spun ca din majoritatea publicatiilor, daca le-am traduce, un strain nu s-ar putea descurca printre aluziile, rautatile si trimiterile pe care le inteleg si la noi doar cei care fac parte dintr-un anumit grup... Cunoscatorii stiu prea bine ca pentru piata externa trebuie sa se scrie altfel...
- Mai exact, ce va propuneti cu acest institut? La ce trebuie sa ne asteptam?
- Sa facem tot ce depinde de noi ca sa limitam efectele subculturii, prostiei, analfabetismului, pentru ca oamenii fara posibilitati materiale sa nu se indeparteze de scoala si de carte si, desigur, sa dialogam cu lumea prin intermediul culturii, adica sa dialogam, nu sa mimam dialogul.
- Ce trebuie sa inteleaga cetateanul obisnuit, iubitor si consumator de cultura, din infiintarea ICR?
- Ca mai exista si frumos in jurul sau, si modele reale, si alte sentimente care-l inalta pe om, nu numai agresivitate, umilinta, egoism penibil, fala, cacealma, silicoane...
- Inainte de 1989, erati un scriitor disident, un revoltat impotriva regimului Ceausescu. Imi dati impresia ca ati ramas acelasi revoltat. Astazi impotriva cui va indreptati "sagetile"?
- Nu am fost disident si nici macar nu m-am straduit sa sugerez asta, desi la noi, in primii ani postrevolutionari mai ales, au aparut numerosi eroi si luptatori curajosi impotriva comunismului, dupa ce acesta nu mai prezenta nici un pericol: jurnale rescrise sau antedatate si multe asemenea fapte stiute de lume. Kadare spusese undeva ca un disident se face in trei luni, un scriitor - intr-o viata. Prin urmare, n-am vrut decat sa scriu si mi-ar fi fost imposibil sa-mi fac meseria daca nu m-as fi simtit pe o pozitie morala corecta, daca - parafrazandu-l pe Flaubert - nu as fi avut stima pentru mine insumi. Am oroare de minciuna, cacealma, cameleonism, umilinta, nepasare, de eternul "Merge si asa" sau "Las' ca trece si asta"... Intr-un sat din Moldova, prin saptezeci si ceva, nu stiu foarte exact, am auzit observatia unui taran, observatie care tradeaza un mod de a fi, o impacare pe care o detestam: "Am trait noi o mie de ani fara guvern, d-apoi acum, ca avem oleaca?!". Nu mi-a fost greu sa descopar unde ne-a dus refuzul sau frica de a privi istoria in fata, de a o infrunta sau, daca vreti, "fentarea" ei si hazul de necaz, eternul refugiu al lasilor care vor sa para intelepti. De aici au pornit toate, din nevoia de a ma sti liber si impacat cu acel judecator drept si necrutator din zonele spiritului unde nu patrund alti ochi. Prin urmare, chiar daca am avut succes, nu am facut-o pentru asta. Dupa Revolutie nu mi-am aratat ranile prin piete sau pe toate ecranele, mi se parea injositor sa pretind recunostinta sau admiratia patriei pentru ca am facut ceea ce mi-a dictat constiinta. Am scris pentru a ma simti liber si am facut imposibilul ca sa ma simt liber pentru a scrie. Din moment ce am pornit pe acest drum, nu exista cale de intoarcere si, firesc, in lumea aceea terorizata de prostie, agresivitate si minciuna, de degradare si umilire a omului, de nesfarsita potemkiniada, revolta devenise o stare normala, iar scrisul era expresia revoltei mele. Atunci m-am revoltat impotriva unui sistem, acum ma provoaca mostenirea acelui sistem, miile de miniceausesti, ignoranta, incultura, prostul-gust, falsele modele, agresivitatea si ura mascate sub diverse principii si cu generozitate raspandite la toate etajele si mediile societatii. Atunci credeam ca sunt util, ca vorbesc in locul celor care nu au invatat inca sa strige etc. etc. si mi-ar fi fost imposibil sa-mi imaginez ca va veni o vreme cand cei ce au dus greul vor fi vinovati ca au facut ceva, ca au riscat sau ca s-au straduit sa fie in rand cu lumea. Acum nu mai am asemenea candori. Stiu ca exista o ierarhie a cultilor si subtililor, a adevaratilor democrati si luptatori pentru libertate, am aflat cu cine, din ce zi, luna si an incepe adevarata literatura romana; exista o geografie a ranilor si o ierarhie a marilor suferinzi, dar pare cam devreme pentru una a nerusinarii si imposturii. Sigur ca ma revolta toate astea si inca multe altele. Dar am ajuns la intelepciune si stiu ca singura lupta pe care mi-o ingaduie timpul ce mi-a mai ramas este lupta cu propriile-mi limite, cu necunoscutul din mine si din jurul meu, cu cuvintele, pentru a le obliga sa spuna ce simt si ce cred. Este lupta cea mai grea si singura care ar mai merita purtata. Mi-a placut sa construiesc ceea ce stiam si puteam, dar astazi, desi am reusit, ezit sa raspund la intrebarea care ma urmareste: daca a avut rost.
- Mai aveti timp pentru scris?
- Da si scriu, de mai mult timp, la un roman la care tin foarte mult: "Raport asupra singuratatii". Am publicat in ultimul numar din Lettre Internationale un lung capitol, din care se poate vedea ca incerc altceva, un altceva care imi place si mi se potriveste. In rest, mai scriu articole pe care, pana la urma, nu le public, mai fac diverse insemnari si note pentru un discurs de receptie la o academie straina - si cam atat, daca excludem diversele rapoarte, dari de seama si planuri de munca...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
