Scriitorii, spre deosebire de scribi sau de mandarini, nu au avut, vreme indelungata, organizatii corporative. Statutul lor nesigur, lipsa unei deontologii (spre deosebire, sa zicem, de cea intemeiata in destul de bine randuita tagma a jurnalistilor) i-a impins la marginea, daca nu chiar in afara sistemului de proprietate, de schimb si de profit.
O curiozitate strident nedreapta, una dintre multele care puncteaza activitatea scriitoriceasca, este aceea potrivit careia, in Occident, proprietatea literara este atestata juridic inca din evul de mijloc, dar se refera la manuscrisele propriu-zise, iar nu la produsul intelectual, cel mai adesea anonim. Perceptia secolului al XVI-lea nu este mult diferita: un privilegiu celebru, legal instituit, ii apara pe tiparitorii-librari din Paris de cei care operau contrafaceri (care, adica, imprimau nestingheriti lucrari deja publicate); nici o vorba, insa, despre reglarea raporturilor autorilor cu editorul. Mai tarziu abia, prin analogie cu "contractele de reprezentare", ce acordau autorilor dramatici o parte din incasarile rezultate din spectacole, a inceput sa se vorbeasca de drepturi de autor, iar scriitorii au prins sa fie poftiti la festin. Nu cu onorurile meritate si, desigur, nici cu portiile de trufandale ce s-ar fi cuvenit sa le stea in fata. Cei mai multi, atunci ca si acum, au continuat sa traiasca de pe urma unor mecenate, in raporturi de agreabila sau penibila vasalitate, ori din practicarea unei meserii "onorabile". Cu totii au ramas la mana editorilor. Nu la fragilitatea situatiei materiale a condeierului vreau insa sa ma refer aici, ci la intregul sir de exercitii de solitudine pe care acesta si le asuma. Lipsa concertului de breasla, lipsa de importanta in jocul pietii, lipsa de recunoastere a identitatii profesionale sunt, daca vreti, marasme ce se vor evapora, sper, in istorie. Ramane insa, intratabila, singuratatea in fata foii de hartie si in fata istoriei viitoare. Cand se intampla sa nu aiba crampa scrisului, adica sa nu fie doar o umbra pravalita pe coala ce i se refuza, o inconsistenta proiectie pe un dreptunghi alb, singur obstacol, facut din lumina, in calea luminii, scriitorul tremura ca va fi, precum Peter Schlemil, o prezenta fara umbra, incapabila sa lase vreo urma (literara).
Pentru aceste riscuri si tragice forme de penitenta, pentru macar, cred ca ar trebui instituit un privilegiu universal al scriitorului, sub forma comizeranta a lecturii in singuratate. O interdictie adica, a lecturilor cenacliere dizolvante, a scandarilor de versuri pe stadioane, a reading si book-club-urilor, a saloanelor de cosmetica spirituala in forme dialogale pe teme livresti de tip Oprah.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
