De catva timp, la nivel european s-au inmultit reuniunile, colocviile, conferintele, dezbaterile s.a.m.d. consacrate "locului si rolului" Teatrelor Nationale in contextul culturii fiecarei tari, dar si in context continental. Fara indoiala, este aici o reactie (de aparare?) la presupusa dizolvare a identitatii etnice in conceptul general - si atat de vag, pentru unii - de europenitate. Personal, am impresia ca, la o adica, amenintata ar fi identitatea statala, nu cea nationala, ceea ce nu e chiar acelasi lucru; si, oricum, pana acolo mai e mult si bine.
Dar oamenii de teatru (national) par grabiti sa rezolve chestiunea, asa incat pun la cale intalniri periodice in care discuta la nesfarsit despre diverse strategii de supravietuire, impreuna si separat, asaltului acestui furtunos spirit al vremii, in care isi povestesc reciproc planurile de viitor, in care isi vad unii altora spectacolele si in care, mai ales, incearca sa se simta bine laolalta. Iar daca celelalte obiective ramane mereu sa fie atinse, poate, la urmatoarea intalnire, ultimul punct este intotdeauna bifat fara gres, spre satisfactia generala. La urma urmei, el e si cel mai important.
Cea mai recenta reuniune de acest fel s-a desfasurat, la mijlocul lui decembrie trecut, la Salonic, unde Teatrul National al Greciei de Nord - acelasi care a gazduit, asta-vara, un festival al teatrelor din sud-estul Europei - a invitat reprezentanti ai institutiilor omoloage din regiune pentru a dezbate felurite aspecte ale dramaturgiei eline antice (parte a patrimoniului cultural universal), dar si pentru a studia, in situ, posibilitatea organizarii unui festival "tematic" itinerant, care sa fie "alocat", anual sau o data la doi ani, cate unei tari capabile sa-l sustina. Cum participantii (sositi din Albania, Bulgaria, Cipru, Macedonia, Serbia si Muntenegru, Turcia si, fireste, Romania - Bucuresti si Craiova -, asadar din Balcani) proveneau din sisteme teatrale profund neasemanatoare intre ele, insasi notiunea de Teatru National avand, pentru ei, acceptii diferite, ideea festivalului, salutata cu entuziasm de toti, nu putea capata o formulare prea coerenta; intrucat, insa, reprezentantii Turciei s-au oferit pe loc sa puna la cale editia viitoare, a ramas ca detaliile sa se precizeze pe parcurs, in traditia seculara a zonei: vazand si facand.
In afara de asta, reuniunea de la Salonic a mai avut un scop, mai modest, dar mai concret: fiecare teatru participant a fost invitat sa trimita un actor sau o actrita care sa interpreteze, in limba materna, un monolog (sau, ma rog, un fragment) dintr-o piesa antica, toate contributiile fiind, in final, "montate", de o regizoare localnica, intr-un spectacol prezentat in finalul lucrarilor; s-a urmarit, desigur, infratirea natiilor pe solul unic si sublim al dramei clasice, dar a fost vorba, in primul rand, despre un soi de "auditie" sui-generis, pentru ca teatrul-gazda are in vedere un proiect ambitios - punerea in scena a Troienelor lui Euripide cu distributie internationala. A fost reconfortant sa constat ca "ai nostri" - Maia Morgenstern, actrita la Nationalul bucurestean, respectiv Cerasela Iosifescu si Sorin Leoveanu, de la Nationalul craiovean - erau, de departe, cei mai buni. Lucru pe care l-a admis toata lumea.
Altminteri, gazdele ne-au poftit si la doua spectacole din productia proprie. Cel dintai - al carui titlu nu am reusit sa-l obtin nici in engleza, nici in franceza, ceea ce nu a fost, cum se va vedea, chiar o nenorocire - pornea de la teme si motive din dramaturgia antica, punandu-le insa cap la cap intr-un asa-zis cabaret cu aluzii - comice - la viata politica a contemporaneitatii.
Pe scena erau o multime de actori, care nu doar declamau, ci si cantau, plus un numar de dansatori, dar nici partea "in proza" a spectacolului, nici partea muzicala si nici cea coregrafica nu erau tocmai niste izbanzi ale speciilor in chestiune; ale niciunei specii, de fapt. Iar banuiala ca lipsa de adeziune la actul artistic mi se trage de la neintelegerea vorbelor mi s-a spulberat, din fericire, cand am observat ca nici spectatorii bastinasi nu reactionau prea calduros. Am plecat la pauza, impreuna cu toti colegii de reuniune si de suferinta.
Cel de-al doilea era Pescarusul de Cehov, in viziunea unui tanar regizor grec. O "lectura" ce stramuta conflictul in actualitate, clar desenata si bine ritmata, reusind sa depaseasca handicapul unei scenografii destul de terne (dar si al unei scene dificile, cu deschidere foarte mare si adancime, comparativ, insuficienta, care prea adesea reclama jocul la rampa) si sa impuna, intr-o echipa interpretativa satisfacatoare ca "prestatie", doua excelente actrite - foarte tinere, si ele - in rolurile Masa si Nina Zarecinaia. Cu alte cuvinte, un spectacol bun.
De altfel, spectacolele bune constituie (ca sa vezi!) solutia la problemele, temerile si angoasele Teatrelor Nationale - ale oricaror teatre -, indiferent ca acestea s-ar afla in Balcani ori in Alpi, intr-o Europa unita ori intr-o lume hiper-faramitata.
Nu e o solutie originala, desigur; este, in schimb, una indelung verificata. Cam de pe vremea tragediilor antice.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
