Din ce in ce mai frecvent, dupa o asteptare in foaier depasind ora de incepere a reprezentatiei, spectatorii sunt condusi, prin diverse coridoare si catacombe, pana pe scena teatrului, unde sunt invitati sa ocupe scaunele (foarte rareori, cu spatar) oranduite pe gradene. Ceea ce in urma cu nu prea multi ani era un procedeu intrebuintat cu parcimonie, fiind justificat de necesitatea unei anume relatii intre actori si public, a devenit acum o practica obisnuita. Exista, in tara, un teatru care nu foloseste decat intamplator sala propriu-zisa, covarsitoarea majoritate a spectacolelor sale fiind concepute pentru un stramt spatiu scenic, unde actorii joaca atat de aproape de spectatori, incat orice artificiu sau ingrosare strepezeste. Daca se pierde concentrarea, fie si doar pentru un singur moment, se instaleaza o plictiseala de durata. Atunci, parafrazandu-l pe Caragiale, se vede enorm si se simte monstruos.
Nu toti actorii stiu sa faca fata solicitarilor impuse de noile spatii de joc si apar si situatii cand ideea regizorala este tradata de exagerarile sau de timiditatile interpretilor. Departe de a fi o intamplare - si frecventa lor nu e nicidecum rodul unor coincidente -, spectacolele instalate cu tot cu public pe scena au mai multe justificari raspunzand unor necesitati. Salile mari, asa cum au fost ele concepute in trecutul fie mai indepartat, fie recent, avand intre cinci sute si o mie de locuri, sunt din ce in ce mai putin adecvate strategiilor teatrale. Sunt tot mai putine spectacolele care le pot umple in mod constant. Aici ar mai fi de produs observatia ca spectacolele cu o mare afluenta de public sunt in genere cele neglijate sau respinse de cronicari si de criticii de specialitate. Nu doar piesele, ci si structura povestirii scenice sunt proiectate pentru a satisface asteptarile unui public-tinta. Cand se joaca pe scena, se doreste atragerea publicului tanar, a fetelor si baietilor fara lecturi, a celor care comunica prin Internet, cu o rabdare limitata la durata unui clip muzical; ei nu aud decat cand se vorbeste foarte tare si nu vad decat ceea ce e socant. Discursul scenic se structureaza in acest fel, publicul-tinta e prezent, reactioneaza, rade, tropaie, aplauda, fluiera, in functie de gradul de vulgaritate al reprezentatiei. Desigur, se declanseaza si un efect de contaminare: in spectacole "cu staif", personajele se dezbraca si se incaleca, cuvintele, pana in urma cu cativa ani nerecomandate in dialogul civilizat, sunt rostite cu deliciu de pe scena.
Nu e scris ca tinerii prezenti astazi la spectacolele colegilor lor de generatie vor deveni maine un public adult de teatru, apt sa priceapa si sa se emotioneze la semnalele unui spectacol care solicita emotional si cognitiv structura intima a privitorului. Cand discuta strategii teatrale, multi conducatori de institutii prezinta doua siruri de propuneri: spectacole cu actorii mai in varsta ai teatrului, jucand intr-un repertoriu traditional, si cele pentru tineri, cu piese noi, puse in scena de regizori pe cale de a se forma. La prima categorie, fotoliile din sala mare sunt toate ocupate, la cea de a doua se ocupa gradenele de pe scena. Daca intre aceste doua categorii nu se construiesc niste coridoare de trecere, ambele vor disparea: prima, pe cale biologica, iar cea de a doua, pierzandu-si interesul pentru o forma de comunicare care nu face decat sa le paraziteze pe altele.
Relatia dintre generatii este, oriunde, mai curand conflictuala decat pasnica, dar in toate tarile foste comuniste ea e mai dura din cauza schimbarilor de sistem produse si a schimbarilor de mentalitate dorite. Deplasarea spatiilor de joc, departe de a fi un simplu moft sau doar o decizie cu implicatii economice, e un semn al modificarilor de esenta suportate de teatrul romanesc. Le suporta, fara a dispune de structurile apte sa le asimileze.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
