Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţioneazăpe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialulde faţă.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personajeangajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare.Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice"(replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânărgeneric, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilulbinecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnulîndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă demulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de aînţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor deliteratură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şiopinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeştede specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesuloricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet,mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţiaestetică.
- Să luăm un exemplu. Să presupunem că ne aflăm într-o sală despectacole plină de spectatori, că lumina este încă aprinsă şi căla un moment dat apare pe scenă un actor care anunţă cu o vocegravă: "A luat foc clădirea!" Prima reacţie va fi, bineînţeles, depanică, dar în scurt timp oamenii îşi vor da seama că li se propuneun joc şi vor aştepta liniştiţi urmarea. Al doilea actor caretrebuie să joace rolul cu anunţarea incendiului nu-şi mai poatepermite să recurgă la acelaşi enunţ care, ca un cartuş tras, şi-aconsumat puterea de impresionare a publicului; el se vede nevoit săinventeze altceva, de exemplu un text mai descriptiv, de genul:"Suntem prinşi ca într-o capcană! Flăcările se înalţă până la cer!Un fum negru ca smoala ne învăluie din toate părţile!" Al treileaactor, la rândul lui, nu poate repeta această declaraţie deoarecedevine previzibil, iar el are simţul ridicolului. Îl are chiarîntr-o asemenea măsură încât îşi dă seama că însăşi anunţareaincendiului, indiferent de formulă, a devenit un act mecanic şi deaceea - eventual - îl parodiază, agitându-se exagerat, dându-şiochii peste cap etc. Al patrulea actor caută o soluţie care săşteargă din mintea spectatorilor toate soluţiile anterioare şi, săzicem, apare în scenă cu hainele în flăcări şi cu faţa murdară defuningine, ca o imagine vie a catastrofei. Al cincilea, bazându-sepe o experienţă a comunicării acumulată de ambele părţi (şi departea artiştilor, şi de partea publicului), pe aşteptarea celordin sală, poate să renunţe şi la replică, şi la machiaj şi să seivească pur şi simplu în faţa spectatorilor ca un om copleşit dedeznădejde, scufundat în muţenie. Impresia va fi, fără îndoială, lafel de puternică. Începe deja să se creeze un sentiment desaturaţie, de care poate profita al şaselea actor, inaugurând unnou ciclu de evoluţie a mijloacelor artistice prin întoarcerea lasimplul enunţ "A luat foc clădirea!" Nu mai este însă simplitateadintâi. Este o simplitate rafinată, apreciată ca atare de către ceidin sală. Este o artistizare de gradul doi, implicând spiritcritic.
Să ne oprim aici şi să examinăm cu atenţie acest model al evoluţieiartei. Constatăm că în fiecare moment artistul trebuie să ţinăseama de istoria mijloacelor de persuasiune. Şi să născoceascămereu ceva nou, convingător în raport cu această istorie. Să ţinăseama, deci, nu numai de caracteristicile generale ale proceselorpsihice, ci şi de nivelul de educaţie estetică a publicului său.Lucrurile se complică dacă ne gândim că în viaţă nu se întâmplăniciodată ca toţi oamenii să se afle la acelaşi nivel de educaţieestetică. Închipuieşte-ţi, de pildă, că un spectator întârzie laspectacol şi intră în sală exact atunci când îşi face numărul alcincilea actor, care pur şi simplu tace. Nu-i aşa că nu va înţelegenimic din aceste "necuvinte"? Şi este aproape sigur că se va enervaşi va striga în gura mare că n-a văzut un spectacol mai prost. Nuva înţelege mare lucru nici dacă va nimeri la al treilea actor, celcare parodiază, pentru că, necunoscând stilul parodiat, totul i seva înfăţişa ca o exagerare ruptă de realitate sau chiar ca oscălâmbăială. Bineînţeles că un om care întârzie la spectacol nueste inferior celorlalţi, poate fi chiar mai inteligent decât ei,dar nefiind iniţiat în istoria manifestării nu are acces laplăcerea estetică. Întâlnim adeseori în jurul nostru asemeneaoameni pe care îi privim cu respect şi pe care nu-i acuzăm că nusunt la curent cu evoluţia artei (presupunând că s-au ocupat întretimp cu alte treburi, poate mai importante), dar culmea este că eisunt aceia care trec la ofensivă, reproşându-ne că profesăm o artăininteligibilă, confuză, excentrică şi aşa mai departe. De fapt,aici trebuie să domnească o desăvârşită democraţie.
Artistul are de ales între a se adresa unui spectator care aasistat la toate fazele spectacolului sau unui spectator care aintrat mai târziu în sală. Dacă se adresează unui spectator care aintrat mai târziu, se produce o desincronizare în sens invers şianume spectatorii care sunt în sală de la început dau semne denerăbdare şi îşi manifestă dispreţul faţă de întoarcerea la nişteforme învechite. Este tot o lipsă de democraţie.
ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator,dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6noiembrie 1947. Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou"Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fostrăsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei).Emisiunea "Un metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-aadus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune,"Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex.Ştefănescu" - Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Ceaelectronică este alex2108145@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
