Louise Fitzhugh s-a născut în Memphis, Tennessee, pe 5 octombrie 1928. Îşi începe cariera ca pictor, însă, la sfârşitul anilor 1950, a început să se dedice scrisului. Publica iniţial sub pseudonim. Primul text pe care l-a publicat este Spioana Harriet, considerat unul dintre primele romane de ficţiune realistă pentru copii, gen care va fi foarte apreciat de public îndeosebi în anii '60 şi '70. Textul se continuă cu alte două părţi, The Long Secret şi Sport. Moare în 1974.
Scrierile lui Louise Fitzhugh sunt celebre şi datorită faptului că susţin drepturile femeilor şi pe cele ale copiilor, cât şi pentru că acuză inutilitatea războiului.
Publicată pentru prima dată în 1974, Spioana Harriet spune povestea lui Harriet M. Welsch, o tânără scriitoare în devenire, care ţine un jurnal în care îşi notează gândurile în legătură cu prietenii săi, dar şi cu necunoscuţii care îi ies în cale. În momentul în care prietenii săi îi găsesc caietul plin de însemnări, Harriet devine însă ţinta dispreţului tuturor celor din jur.
*
* *
Harriet încerca să-i explice lui Sport cum se joacă Oraşul.
- Uite, mai întâi inventezi un nume pentru Oraş. După aceea, scrii cum îi cheamă pe toţi oamenii care trăiesc în el. Nu trebuie să fie prea mulţi, altfel jocul o să devină prea dificil. De obicei, eu pun douăzeci şi cinci.
- Ăăă.
Sport arunca o minge de fotbal în aer. Erau amândoi în curtea casei lui Harriet, pe strada East Eighty-seven din Manhattan.
- După ce ai stabilit exact cine sunt locuitorii, te gândeşti la meseriile lor. De exemplu, domnul Charles Hanley e proprietarul benzinăriei de pe colţ.
Harriet vorbea cu grijă, stând pe vine lângă copacul cel mare, şi se aplecase atât de mult peste caiet, încât părul ei cel lung şi drept atingea marginile acestuia.
- Nu vrei să jucăm fotbal? întrebă Sport.
- Haide, Sport, nu te-ai jucat niciodată de-a Oraşul şi nici nu ştii ce frumos e. Uite, o să punem staţia de benzină lângă cotitura asta pe care o face muntele. În caz că se întâmplă ceva prin zonă, o să-ţi aduci aminte unde e.
Sport îşi vârî mingea la subraţ şi veni lângă ea.
- Păi aia nu e decât o rădăcină bătrână de copac. Cum adică, munte?
- E un munte. De acum încolo, e un munte. Ai înţeles?
Harriet îl privi drept în ochi.
Sport făcu un pas în spate.
- Arată ca o rădăcină bătrână de copac, mormăi băiatul.
Harriet îşi dădu părul pe spate şi se uită cu severitate la el.
- Sport, tu ce vrei să te faci când vei fi mare?
- Ştii tu. Fotbalist.
- Uite, eu o să fiu scriitoare. Şi când spun că ăsta e un munte, atunci e un munte.
Mulţumită, se întoarse la Oraşul ei.
Sport puse cu grijă mingea jos şi îngenunche lângă ea, uitându-se peste umărul fetei la caietul în care aceasta scria furibund.
- Aşa. După ce ai notat toate numele bărbaţilor, femeilor şi copiilor din oraş, trebuie să te gândeşti la profesiile lor. Trebuie să ai un doctor, un avocat...
- O căpetenie de indieni, o întrerupse Sport.
- Nu. Cineva care lucrează la televiziune.
- Ce te face să crezi că au televiziune?
- Aşa am hotărât eu. Şi, oricum, trebuie să fie şi tata pe acolo, nu?
- Păi atunci, pune-l şi pe al meu. Pune şi un scriitor în oraş.
- Ok, ziceam că domnul Jonathan Fishbein e scriitor.
- Şi că are un băiat ca mine care îi face de mâncare.
Sport se legăna înainte şi înapoi pe călcâie, fredonând un cântecel.
- Şi că are unsprezece ani, ca mine, şi o mamă care a fugit cu toţi banii, şi că o să se facă fotbalist când o să fie mare.
- Nuuu, spuse Harriet dezgustată. Asta ar însemna că nu mai inventezi nimic. Nu înţelegi?
Sport tăcu.
- Nu, spuse el apoi.
- Ascultă-mă, Sport. Uite, acum că am notat toate astea, o să vezi cât de amuzant poate să fie.
Harriet luă o atitudine foarte pragmatică. Se ridică, apoi îngenunche în pământul moale, de toamnă, ca să se poată apleca peste mica adâncitură dintre cele două rădăcini groase ale copacului. Din când în când, mai arunca un ochi în caiet, dar în cea mai mare parte a timpului, privea fix zona vălurită, acoperită de muşchi, unde se afla Oraşul ei.
- Aşa, deci într-o noapte, târziu, domnul Charles Hanley era în benzinăria lui. Tocmai se pregătea să stingă luminile şi să se întoarcă acasă pentru că era ora nouă, ora la care trebuia să meargă la culcare.
- Bine, dar domnul Charles Hanley nu era om mare?
Sport se uita ţintă la locul în care se afla benzinăria.
- În oraşul ăsta, toată lumea se culcă la nouă şi jumătate, spuse Harriet fără drept de apel.
- A, - Sport se legănă puţin pe călcâie - tata se duce la culcare la nouă dimineaţa. Câteodată mă întâlnesc cu el când mă trezesc.
- Aşa, şi doctorul Jones o ajută pe doamna Harrison să nască un copil chiar acum, la spital. Aici e spitalul, Spitalul General Carterville.
Arătă spre partea opusă a oraşului. Sport privi spre rădăcina din stânga.
- Ce face domnul Fishbein, scriitorul?
Harriet arătă spre centrul oraşului.
- E la barul care se află chiar aici.
Harriet se uită parcă hipnotizată în jos, la oraş.
- Uite ce se întâmplă. În seara asta, în timp ce domnul Hanley se pregăteşte să închidă, o maşină lungă, mare, neagră şi veche intră în benzinărie şi în ea sunt mulţi oameni cu arme. Vin cu o viteză super mare şi domnul Hanley se sperie. Sar din maşină şi dau fuga să-l jefuiască pe domnul Hanley care rămâne înmărmurit. Îi fură toţi banii, apoi fac plinul, fără să plătească şi se fac nevăzuţi în noapte. Domnul Hanley zace pe podea, legat fedeleş şi cu căluş la gură.
Sport rămăsese cu gura căscată.
- Şi dup-aia?
- În aceeaşi clipă se naşte copilul doamnei Harrisson, iar doctorul Jones spune: "Aveţi o fetiţă minunată, doamnă Harrison, o fetiţă minunată, ho, ho, ho."
- Mai bine îl faci băiat.
- Nu, e o fată. Are deja un băiat.
- Cum arată bebeluşul?
- E urât. Aşa, acum, exact în acelaşi minut, de partea cealaltă a oraşului, aici, dincolo de benzinărie, aproape de munte, tâlharii s-au oprit la ferma lui Ole Farmer Dodge. Intră în casă şi-l găsesc mâncând fulgi de ovăz pentru că nu are dinţi. Hoţii aruncă fulgii de ovăz pe jos şi îi cer altă mâncare. El nu are decât fulgi de ovăz, aşa că ei îl iau la bătaie. Apoi, se instalează acolo peste noapte. Acum, exact în acelaşi moment, şeful poliţiei din Carterville, pe care îl cheamă Şef Herbert, o ia uşor la pas pe bulevardul principal. Simte el că ceva nu e în regulă şi se întreabă ce anume...
- Harriet, ridică-te din noroi.
O voce aspră răsună de la etajul al treilea al casei cărămizii din spatele lor.
Harriet ridică privirea. O umbră de îngrijorare îi traversă chipul.
- Ole Golly, dar nu stau în noroi.
Figura bonei care se ivise la fereastră nu era cea mai frumoasă din lume, dar, cu toate că era încruntată şi brăzdată de riduri aspre, întunecate, se vedea că este figura unui om bun.
- Harriet M. Welsch, te vei ridica chiar acum în picioare.
Harriet se ridică fără să ezite.
- Dar, uite, acum suntem nevoiţi să ne jucăm de-a Oraşul din picioare, spuse ea pe un ton plângăreţ.
- Aşa se joacă cel mai bine, veni prompt răspunsul, iar capul dispăru.
Sport se ridică şi el în picioare.
- Atunci de ce nu jucăm fotbal?
- Nu, uite, dacă stau aşa, nu ating nămolul.
Acestea fiind spuse, Harriet se lăsă pe vine lângă Oraş.
- Deci, simţea el că ceva nu e în regulă...
- Cum ar fi putut să simtă? N-a văzut nimic şi totul se întâmpla în partea cealaltă a oraşului.
- Pur şi simplu simte. E un foarte bun poliţist-şef.
- Mă rog, zise Sport, bănuitor.
- Deci, din moment ce e singurul poliţist din oraş, se duce peste tot şi strânge toţi locuitorii, spunându-le: "Ceva nu miroase a bine în oraşul ăsta. Am eu un presentiment," şi toată lumea îl urmează şi sare pe cai...
- Pe cai! ţipă Sport.
- Toţi urcă în dubă şi dau ture prin oraş până ce...
- Harriet.
Uşa din spate se trânti şi Ole Golly veni întins spre ei, traversând curtea. Pantofii săi lungi şi negri scoteau un sunet ca de plici la fiecare pas pe care îl făcea pe aleea pietruită.
- Hei, unde te duci? întrebă Harriet, sărind în picioare.
Asta pentru că Ole Golly era îmbrăcată cu lucrurile de oraş. Ole Golly nu avea decât lucruri de casă şi lucruri de oraş. Nu purta niciodată haine recongnoscibile precum o fustă, o jachetă sau un pulover. N-avea decât metri întregi de tuid în care se înfăşura ca într-o grămadă de pături vechi, care se umflau şi ieşeau în afară când mergea şi pe care le numea Lucruri.
- O să te duc undeva. E timpul să începi să cunoşti lumea. Ai unsprezece ani şi e timpul să vezi ceva.
Se opri locului, în dreptul lor, atât de înaltă, încât atunci când se uitară la ea, văzură cerul albastru în spatele capului său.
Harriet simţi un fior de remuşcare pentru că văzuse deja mult mai mult decât credea Ole Golly. Dar nu zise decât:
- A, super, şi sări în sus şi în jos.
- Ia-ţi haina repejor. Plecăm chiar acum.
Ole Golly făcea întotdeauna lucrurile "chiar acum".
- Hai cu noi, Sport, n-o să-ţi strice să mai vezi şi tu una, alta.
- Trebuie să mă întorc să pregătesc cina, la şapte.
În timp ce rostea cuvintele, Sport sări în picioare.
- O să fim demult înapoi la ora aia. Noi mâncăm la şase. Voi de ce mâncaţi aşa târziu?
- Tata bea nişte cocteiluri înainte de masă. Eu mănânc măsline şi alune.
- Drăguţ. Acum luaţi-vă hainele.
Sport şi Harriet o tuliră prin uşa din spate, trântind-o în urma lor.
- Ce-i cu zgomotul ăsta? bolborosi bucătăreasa, care se învârtea prin bucătărie, deci se afla la locul potrivit, în momentul potrivit, pentru a-i vedea pe cei doi zburând întâi pe uşă şi apoi în sus, pe scări. Camera lui Harriet se afla la ultimul etaj, aşa că, nevoiţi să urce atâta, rămaseră fără suflare.
- Unde mergem? strigă Sport din urma lui Harriet care parcă zbura.
- Nu ştiu, spuse Harriet gâfâind, în timp ce intrau în cameră, dar Ole Golly mă duce întotdeauna în locuri frumoase.
Sport îşi înşfăcă haina şi ieşi, dar, la jumătatea scărilor, Harriet spuse:
- Stai, stai, nu-mi găsesc caietul.
- Of, la ce-ţi mai trebuie şi ăla? strigă Sport de pe scară.
- Nu mă duc nicăieri fără el, veni răspunsul ca dintr-un butoi.
- Hai odată, Harriet!
Din dormitor se auzi un zgomot puternic, ca un scârţâit.
- Harriet, ai căzut?
Un glas înăbuşit, dar evident uşurat, răspunse:
- L-am găsit. Căzuse pe lângă pat.
Şi Harriet apăru strângând la piept un caiet verde.
- Cred că ai în jur de o sută de caiete, spuse Sport, în timp ce coborau scările.
- Nu, am paisprezece. Ăsta e al cincisprezecelea. Cum aş putea avea o sută? Lucrez de la opt ani, şi acum n-am decât unsprezece. N-aş avea nici atâtea dacă la început n-aş fi scris aşa de mare încât doar rondul zilnic îmi ocupa un caiet întreg.
- Treci pe la aceiaşi oameni în fiecare zi?
- Da. Anul ăsta am familia Dei Santi, pe micul Joe Curry, familia Robinson, pe Harrison Withers şi, o noutate, pe doamna Plumber. Cu doamna Plumber e cel mai greu pentru că trebuie să intru în liftul de serviciu.
- Pot să vin şi eu cu tine odată?
- Nu, prostuţule. Spionii nu lucrează cu prieteni. Oricum, ne-ar prinde dacă am fi doi. De ce nu-ţi faci şi tu rondul tău?
- Câteodată mă uit pe fereastră la apartamentul de vizavi.
- Şi ce se întâmplă acolo?
- Nimic. Un om vine acasă şi trage oblonul.
- Nu pare prea interesant.
- Nu prea e.
Se întâlniră cu Ole Golly care îi aştepta, bătând din picior, în faţa uşii de la intrare. Se îndreptară spre strada Eighty-six, luară autobuzul care traversează oraşul şi în scurt timp se grăbeau să intre la metrou în şir indian - Ole Golly, apoi Harriet, apoi Sport. Ole Golly se uita drept înainte. Harriet scrijelea furibund în caiet.
- Ce tot scrii? o întrebă Sport.
- Îmi iau notiţe despre toţi oamenii de acolo.
- De ce?
- Of, Sport! (Harriet era exasperată.) Pentru că i-am văzut şi vreau să mi-i aduc aminte.
Se întoarse la caiet şi continuă să scrie:
"Bărbat cu şosete albe, rulate şi cu picioare groase. Femeie care se uită cruciş şi are nasul lung. Un băieţel care arată oribil şi o mamă blondă, grasă care îl tot şterge la nas. Doamnă caraghioasă care arată ca o profesoară şi care citeşte. Nu cred că aş vrea să trăiesc vreodată ca vreunul dintre aceşti oameni sau să fac vreun lucru dintre cele pe care le fac ei. Pun pariu că băieţelul ăla e trist şi plânge mult. Pun pariu că femeia care priveşte cruciş se simte oribil când se uită în oglindă."
Ole Golly se aplecă şi le vorbi.
- Mergem la Far Rockaway. E cam la trei staţii de aici. Vreau să vezi cum trăieşte această persoană, Harriet. E rudă cu mine.
Harriet fu cât pe ce să scoată un strigăt de uimire. Ridică uluită privirea spre Ole Golly, dar aceasta se uita iarăşi pe fereastră. Harriet continuă să scrie.
"Este incredibil. Oare Ole Golly chiar are o familie? Nu m-am gândit niciodată la asta. Cum ar putea Ole Golly să aibă o mamă şi un tată? E prea bătrână, în primul rând şi, în al doilea rând, n-a scos niciodată un cuvânt despre familia ei şi o cunosc de când m-am născut. În plus, nu primeşte niciodată scrisori. De gândit la asta. Ar putea fi important."
Când ajunseră la destinaţie, ieşiră împreună cu Ole Golly din staţia de metrou.
- Uau, zise Sport când ajunseră pe trotuar, suntem lângă ocean.
Şi simţiră mirosul, sarea, şi chiar şi briza sălbatică, dar delicată, care le mângâie blând obrajii şi apoi dispăru.
- Da, zise Ole Golly scurt.
Harriet remarcă ceva schimbat la ea. Păşea mai repede şi-şi ţinea capul mai sus.
Mergeau cu toţii pe o stradă care înainta spre malul oceanului. Casele, despărţite de trotuar printr-o fâşie de iarbă verde, erau construite din cărămizi galbene şi roşii. Nu e prea drăguţ, se gândea Harriet, dar poate că oamenilor de aici le plac casele astfel construite, mai mult decât cele făcute doar din cărămizi roşii, ca în New York.
Ole Golly mergea mai repede şi părea mai severă. Parcă şi-ar fi dorit să nu fi venit. Deodată, coti pe o alee care ducea către o casă. Se îndreptă spre aceasta cu paşi mari şi hotărâţi, fără să privească în urmă sau să scoată vreun cuvânt. Sport şi Harriet o urmară, cu ochii în patru, pe scări, până la uşă, apoi prin holul de la intrare şi prin uşa din spate.
Şi-a pierdut minţile, se gândi Harriet. Ea şi Sport se uitară unul la celălalt, ridicând din sprâncene. Apoi, văzură că Ole Golly se îndrepta spre o căsuţă aflată într-o grădină proprie, în spatele casei celei mari. Harriet şi Sport încremeniră, neştiind ce să facă. Această căsuţă parcă era de la ţară, semăna cu cele pe care Harriet le văzuse când se dusese la Moara de pe Apă, vara trecută. Faţada nevopsită avea nuanţa cenuşie a lemnului uscat, iar acoperişul era de un gri mai închis.
- Haideţi, puişorilor, haideţi să bem o ceaşcă fierbinte de ceai.
Ole Golly, dintr-odată veselă, le făcea cu mâna din mica şi caraghioasa verandă dărăpănată.
Harriet şi Sport veniră în fugă spre casă, dar îngheţară când uşa din faţă se deschise cu un şuierat puternic. În cadrul ei apăru, dintr-odată, femeia cea mai masivă pe care o văzuse Harriet vreodată.
- Văleu, ia te uită ce-avem noi aici, zise ea, iar vorbele îi sunară ca un muget, ia te uită ce ticăloşi mici, iar uriaşa ei faţă se încreţi, făcând multe cute mari şi vesele, în timp ce buzele i se deschiseră, dezvelind un rânjet fără dinţi. Slobozi un hohot de râs piţigăiat şi gâlgâit.
Sport şi Harriet rămaseră cu gura căscată. Doamna cea masivă stătea în uşă ca un munte, cu mâinile în şolduri, îmbrăcată într-o rochie de bumbac înflorată şi o jachetă largă, enormă. Probabil cea mai mare jachetă din lume, se gândi Harriet; şi probabil că poartă şi cea mai mare pereche de pantofi din lume. Pentru că pantofii erau şi ei o ciudăţenie. Lungi, lungi, negri şi scofâlciţi, strânşi cu şireturi până sus, la gleznă, plesnind aproape din cauza efortului de a ţine în interiorul lor acele picioare încălţate în şosete pe care şireturile le secţionau, făcându-le să semene cu o serie de zâmbete uriaşe. Harriet ardea de nerăbdare să-şi noteze câte ceva despre ea, şi pe bună dreptate.
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura ART.Traducere din limba engleza de Laura Sandu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
