Faptul ca lumea contemporana reprezinta, pentru orice artist, indiferent de "ramura" in care se manifesta el, o provocare de nerefuzat este atat de evident incat a-l demonstra ar fi si superfluu, si pretentios. Aceasta provocare capata, fireste, raspunsuri diferite, in functie de sensibilitatea, mijloacele si scopurile artistului. Ametitor de diverse, raspunsurile sunt legate printr-un fir greu sesizabil, dar neasteptat de solid, al carui nume ar putea fi (fara legatura cu filmul difuzat pe Internet - sau, totusi?...) Spiritul Timpului.
Iar ceea ce pare a-i impune artistului acest Spirit al Timpului este, mai intai, preeminenta imaginii asupra oricarui alt element al operei sale - de unde aparitia unor creatii hibride precum, de pilda, cartea-obiect, cu un aspect grafic ce se valorizeaza independent de continutul propriu-zis al volumului, ori muzica concreta, in care prezenta fizica a instrumentului producator de sunete (sau zgomote) ajunge sa fie la fel de importanta ca si sunetul in sine. Vine la rand, in decalogul exigentelor carora trebuie sa le raspunda artistul contemporan, discontinuitatea, fragmentarismul; pentru a intelege pe deplin ponderea pe care o are, in clipa de fata, elipsa narativa (indiferent de tipul naratiunii: literara, plastica, muzicala, chiar arhitectonica), e suficient sa privim un film facut azi si unul datand - oh, nu de acum un secol, ci, doar, din anii 1970-80. In fine, incheie cortegiul (in varianta condensata pe care am schitat-o aici) sincretismul sau, mai exact, mixajul feluritelor limbaje artistice; ca sa ne oprim la teatru, isi mai poate inchipui cineva un spectacol contemporan in care sa nu existe dans, proiectii video sau muzica? Fara indoiala, nu.
Cu atat mai cautate sunt, de aceea, reprezentatiile care isi asuma din capului locului, in mod deschis si declarat, apartenenta la mai multe "arii" artistice simultan; reprezentatiile pe care, altfel spus, nu stii sa le clasifici, sa le "incadrezi": teatru, dans, teatru-dans (de exemplu) - sau altceva, avand destule in comun cu toate cele de dinainte si, totusi, netinand de niciuna dintre ele?
Un asemenea exemplar de spectacol (si, intr-un fel, un asemenea spectacol exemplar) propune, sub egida Teatrului National de Opereta "Ion Dacian" din Capitala, Razvan Mazilu. Urban Kiss (de la o vreme - alt simptom al acestui Zeitgeist omniprezent - nu am mai intalnit intreprindere coregrafica intitulata altminteri decat pe englezeste) este un eseu vizual-sonor alcatuit dintr-o suita de "numere" dansate-interpretate-jucate de regizorul-coregraf si de formidabila Monica Petrica, partenera sa constanta din ultimii ani, impreuna cu un ansamblu de tineri dansatori carora li s-a alaturat si gimnastul Marius Urzica. "Libretul" spectacolului construieste o imagine aproape apocaliptica (adica, foarte realista) a orasului contemporan, cu toate viciile-tentatiile, noxele si capcanele sale, din ale caror tentacule eliberarea nu este posibila decat prin dragoste. Amintind subtil de doua dintre spectacolele "coregrafiate" de Razvan Mazilu la Teatrul Odeon, sub supravegherea regizorala a lui Alexandru Dabija - Un tango mas si Block Bach -, din care preia chiar, cu modificari de punere in pagina, secvente copioase, Urban Kiss ramane dator, in comparatie cu acestea, sub raportul dramaturgiei: exista pasaje neclare, exista lungimi si repetitii. Si totusi, spectacolul are un farmec irezistibil, o caldura si o radiatie care il fac nu doar placut sau "interesant", ci emotionant si, cumva, tamaduitor. Este la mijloc, neindoielnic, personalitatea carismatica a lui Razvan Mazilu, artist de o modestie de-a dreptul neverosimila in raport cu uriasul sau talent (sau poate ca, dimpotriva, acesta e raspunsul...) si faptura emanand, literalmente, ceea ce se cheama energie pozitiva - o energie care se transforma, sub ochii nostri, in fapt de arta. Un fapt la care contribuie din plin ambianta vizuala a spectacolului, la a carui fizionomie au colaborat Casa Gontz si Dumitru Gorzo, precum si "sound-design"-ul datorat lui Vlaicu Golcea. Daca sunteti curiosi sa aflati ce inseamna arta (scenica) actuala in form(ul)a ac-cesibila, Urban Kiss va poate edifica din plin.
De altfel, un bun argument pentru a ne convinge ca nu suntem singuri pe lume - macar din acest punct de vedere - l-a constituit un spectacol portughez sosit intr-un scurt turneu bucurestean: Teatro-clip, recenta productie a unei trupe din Lisabona numita Teatro da Garagem. Infiintata in 1989, compania isi bazeaza repertoriul preponderent pe scrierile lui Carlos J. Pessoa, care si regizeaza multe dintre montari; cum a facut si acum. Structurat (in intentie, cel putin) pe principiul unui video-clip muzical, cu "episoade" scurte si alert montate, spectacolul - axat (coincidenta semnificativa) pe ideea iubirii ca unica iesire salvatoare din hatisurile realitatii - a convins prin muzicalitatea cuvantului (o proza poetica amintind cumva de Jacques Prevert) si prin eficienta imaginilor, uneori socante.
Perfect diferite, in aparenta, cele doua spectacole s-au intalnit, pentru mine, prin apartenenta lor la acel Spirit al Timpului despre care vorbeam la inceput. Si care, daca s-ar manifesta exclusiv asa, ne-ar umple inimile de speranta. Numai ca...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
