De la „uşile împărăteşti” la „pragul de sus”
Intrarea nu desemnează doar pătrunderea într-un anumit spaţiu, ci şi începutul unei acţiuni. Cuvântul are conotaţii spirituale (pătrunderea, „trecerea” de la o stare, vârstă la alta) şi religioase, desemnând chiar hramul unor lăcaşe de cult („Intrarea în biserică”).
La fel, şi cuvântul „uşă” cunoaşte numeroase înţelesuri, conotaţii şi a inspirat o serie de termeni din diferite domenii, inclusiv cel politic („uşă domnească”, „împărătească”) sau religios („uşa raiului” - intrarea principală a altarului). Există, de asemenea, o serie de expresii, locuţiuni inspirate de acest termen: „La uşă...” - în imediata apropiere; „A deschide larg uşile” - a primi cu bucurie pe cineva în casă; „A umbla din uşă-n uşă”; „A strânge pe cineva cu uşa”…
Numeroase sunt şi proverbele cu referire la „uşă”: „Banul deschide uşile fără chei”; „A intrat viţel şi a ieşit de nu-i încap coarnele pe uşă” ; „Câinele nu intră dacă nu-i uşa deschisa”…
În ultimă instanţă, uşa reprezintă trecerea, intrarea din spaţiul gospodăriei în acela al casei, deci unul din „pragurile” importante ale acestui perimetru.
În acest context, şi „pragul”, ca limită de la un spaţiu, o stare la alta, îşi avea rolul şi conotaţiile sale spirituale şi sociale, materializate de asemenea într-o serie de expresii şi proverbe: „A călca (sau a trece, a păşi) pragul (casei)”; „A pune piciorul în prag”; „În pragul verii”, „Până nu dai cu capul de pragul de sus, nu-l vezi de cel de jos”; „Cel mai mare pas e totdeauna cel peste prag”.
Mitologia uşii
Această poziţie privilegiată a uşii în „universul casei” a făcut să apară o serie de credinţe, interdicţii şi obiceiuri legate de ea. Unele dintre ele vizau protejarea de fiinţele nevăzute, care bântuie casele cu prunci abia născuţi. Pe dedesubtul pragului de jos al uşii era obiceiul să fie săpat un tunel, prin care să poată fi trecut pruncul bolnav de răul copiilor (epilepsie). Tot sub prag era îngropată placenta copilului, într-o oală. Lăuza nu avea voie să-şi alăpteze pruncii pe prag ca să nu îşi piardă laptele. Pragul de deasupra uşii era întărit simbolic în fiecare an, de Paşti, prin însemnul crucii care era marcat acolo cu flacăra lumânării de la Înviere. Tocul uşii era scrijelit ca un răboj, cu măsura copiilor familiei, din generaţie în generaţie, astfel încât acesta devenea un „arbore genealogic” al neamului.
„Arhitectura intrărilor”
Desigur, cele mai multe din aceste credinţe s-au pierdut în cazul locuinţei urbane, deşi unele s-au mai păstrat o vreme mai ales în cazul „caselor de cartier” care au supravieţuit o vreme. Dar şi la „bloc” se mai păstrează unele. Îmi aduc aminte că în copilăria mea mai exista obiceiul de a stinge „lumânarea de la Înviere” de pragul de sus.
Dar, în cazul locuinţei urbane, bineînţeles în afara funcţiei de protecţie, cel mai important rol al uşii era acela de reprezentare. Împreună cu alte elemente ale „universului casei”, uşa era menită să marcheze, să reprezinte starea socială, statutul proprietarului imobilului. Desigur, ornamentaţia sa era în directă legătură cu stilul arhitectonic al imobilului, cu evoluţiile din acest domeniu. Se poate vorbi, din acest punct de vedere, de o adevărată „arhitectură a intrărilor”.
Cel mai pregnant reiese acest fapt din dimensiunile şi ornamentaţia uşilor palatelor şi ale locuinţelor de reşedinţe, a unor construcţii care adăposteau instituţii de stat ce uneori pot fi considerate adevărate opere de artă, ca să amintim doar pe acelea de la Palatul Bursei (care o vreme a adăpostit Biblioteca naţională), Palatul de justiţie, Universitate, Casa Vernescu şi altele.
Frumoase intrări pot fi întâlnite şi la case mai modeste, aflate în diferite zone centrale ale Capitalei, pe străzile Icoanei, Căderea Bastiliei, Calea Plevnei…
În ceea ce priveşte uşile apartamentelor de bloc, ele au evoluat mai ales pe linia asigurării rezistenţei, protecţiei, cele de lemn fiind înlocuite cu unele de metal, înzestrate cu „broaşte” din cele mai sofisticate, deşi, cum se spune, „Încuietorile sunt pentru oameni cinstiţi, nu pentru hoţi”…
Marchizele
Nu îmi este clar cum a ajuns cuvântul „marchiză”, care desemnează un grad nobiliar, să îşi treacă numele la acela care se referă la „Acoperişul (de sticlă) prins într-o armătură de fier şi aşezat deasupra intrării principale a unei case în scopul protejării intrării de intemperii”.
În tot cazul, de la un moment dat, se pare din perioada „Jugendstil-ului”, deci în intervalul de trecere de la secolul XIX la cel următor, ele au căpătat o largă răspândire în Bucureşti, atât în arhitectura palatelor, cât şi a locuinţelor (piese într-adevăr frumoase se află în zonele Cotroceni, Dorobanţi, dar şi pe alte străzi).
În afară de funcţionalitatea lor practică, de protejare, „marchizele” avea şi un rol de reprezentare, prezenţa lor lăsând să se înţeleagă statutul material şi social al proprietarului, dar şi un rost estetic. Într-adevăr, ele ofereau un grad de eleganţă, chiar cochetărie clădirilor (s-ar putea de aici să se tragă şi denumirea lor). Oricum, prezenţa „marchizelor” contribuia la aspectul de „Mic Paris” pe care l-au avut Bucureştii într-o anumită perioadă.
Cred însă că cea mai frumoasă „marchiză” din Bucureşti este aceea a Palatului Sutu, construită în vremea în care el se afla în proprietatea lui Grigore Sutu (1819-1893) şi a soţiei sale Irina. Ei au adăugat clădirii marchiza susţinuta de piloni de fier, creându-se astfel un elegant peron de intrare. Ne putem închipui scena întâmpinării oaspeţilor vestitelor recepţii pe care le ofereau la adăpostul acestei „marchize”…
Fotografiile de actualitate aparţin autorului
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
