Una dintre scenele mele preferate din cartoons este urmatoarea: ala mare (Tom, Coiotul sau Elmer Fudd) il fugareste pe-ala micu' (Jerry, Strutul sau Bugs Bunny); ala micu' e disperat, nu stie ce sa mai faca, se piteste prin diverse vagauni, ala mare nu se lasa si tot asa, pana cand ala micu' isi gaseste un protector si-mai-mare-decat-ala-mare. Atunci rolurile se inverseaza: urmaritorul devine el insusi urmarit si incearca sa se ascunda pe unde poate. Ala micu' se prinde si, dat naibii, ii dezvaluie ascunzatoarea, instaland in jurul ei o puzderie de indicatoare, beculete si sageti. Ce se intampla dupa aceea stim cu totii...
Mi-am adus aminte de episodul cu pricina parcurgand volumul Ochiul Exploziv* al lui Iulian Tanase. Ca si personajul de desen animat, poetul cauta sa ne arate pe diverse cai ca el scrie poezie suprarealista. Cea mai la indemana dintre acestea este elogiul disimulat al miscarii: "In vremea Ochiului Exploziv, am inteles, o data in plus, ca SUPRAREALISMUL EXISTA, ca numai in mintea Ignoratorilor Profesionisti suprarealismul ar fi ceva datat, clasat, depasit. Intr-o buna zi - imi spuneam - vom afla (de la aceiasi neobositi Ignoratori) ca si miracolul e depasit, ca visul este si el depasit, ca viata insasi e depasita!". Urmeaza cunoscutele spurcari adresate "literaturii" care - chipurile - ar fi distrus poezia: "Uneori e mult mai bine sa dormi, e mult mai bine sa dormi decat sa faci literatura". In fine, Iulian Tanase isi populeaza poemele cu toate cliseele dragi suprarealismului, de la exaltarea bruta a "hazardului obiectiv" si a "cadavrului delicios" pana la repertoriul tematic consacrat al curentului (corpul, visul, ferestrele, tramvaiele, umbrelele, pipele, ceasurile etc.): "In vremea Ochiului Exploziv, o umbrela verde cu maner stacojiu isi aprindea patru pipe in acelasi timp. Piciorul meu stang era pe-aproape. Ceasul arata ora 10 fara 10".
Si totusi, in ciuda opintelilor sale, Iulian Tanase nu scrie poezie suprarealista. Si aceasta deoarece suprarealismul, adevaratul suprarealism, a aparut ca o revolta indreptata impotriva conventiilor academizante ale "literaturii" si, totodata, ca o incercare utopica de a descatusa visul si imaginatia de tirania retoricii. Este ceea ce face, de altfel, farmecul poeziei suprarealiste, care se citeste cu interes tocmai pentru ingenuitatea ei netrucata, nepervertita de cenzura intelectului. In schimb, "suprarealismul" lui Iulian Tanase este unul de biblioteca. Autorul ne lasa impresia unui conspect sarguincios, dar sec, din textele poetilor preferati. Numai ca, vrand sa imite cat mai fidel suprarealismul, Iulian Tanase nu face decat sa se indeparteze de spiritul miscarii. In fond, paradoxul autorului este ca tradeaza suprarealismul dintr-o obedienta exagerata fata de acesta.
Acest derapaj se observa tocmai in constructia didactica a discursului. Visul, moartea, senzualitatea, imaginatia, care pentru suprarealisti erau enigme insondabile (si, implicit, niste rezervoare inepuizabile de poezie), devin la Iulian Tanase simple probleme pe care autorul le rezolva cu rabdarea unui elev de scoala generala. De altfel, poetul experimenteaza foarte rar imagini si senzatii, preferandu-le conceptele, reprezentarile descarnate ale acestora: "Ochiul Exploziv intelege ce se intampla. Intamplarea preceda intelegerea, intelegerea preceda explozia, explozia preceda intamplarea. (Nu ma intrebati cum vine asta!) Efectul devine cauza, fara a renunta o clipa la rolul sau de efect"; "Sensualitatea isi elibereaza ochii de hatisul tulbure al privirii. Verbul 'a privi' este inlocuit de verbul 'a vedea'. Ochiul exploziv VEDE - el cu asta se ocupa. Sensualitatea este concomitent cu explozia. Numai ea este capabila sa desparta lumina de lumina si intunericul de intuneric." Greseala autorului este evidenta in aceste versuri: el doar ne informeaza ca efectul devine cauza sau ca "vederea" se poate elibera de "privire", nu ne arata cum se desfasoara aceste miscari misterioase ale imaginatiei. Cu alte cuvinte, rationamentele bombastice ale lui Iulian Tanase nu se intrupeaza in text. Prin urmare, in Ochiul Exploziv nu avem de-a face cu o poezie suprarealista, ci mai degraba cu o disertatie de seminar despre poezia suprarealista.
Numai ca acesta nu este singurul rateu al volumului. Ca Iulian Tanase nu scrie poezie suprarealista, desi incearca sa o faca, aceasta e o scadere, dar nu un inconvenient capital. Mai grav este insa ca, daca indepartam carcasa silogistica a textelor, observam ca singurele mijloace poetice ale autorului se reduc la enuntarea unor platitudini cu staif ("Atmosfera omnivora era un loc unde fiecare se aducea pe sine ca pe o ofranda inchinata celorlalti. Se intampla apoi ca ofrandele se devorau unele pe altele, respectand intru totul legile golirii unui spatiu.") sau la incropirea unor jocuri de cuvinte facile ("Democratia invizibilului isi cere dreptul - care intreaba. Stangul raspunde - el asta trebuie sa faca"). Apoi, ca poetul incearca sa-si ambaleze marfa cat mai convingator, desi nu prea are ce sa vanda, e o eroare, dar nu una iremediabila. Mai greu de inteles este insa superioritatea pe care autorul si-o aroga in raport cu "literatii" ("Tentatia de a face literatura ar trebui extirpata din fasa. Literatii care fac schimb de teorii si priviri teoretice, care cultiva pericole pe care nici macar nu le inteleg, ar trebui prinsi cu arcanul."), mai ales ca el insusi nu face altceva decat "teorie". Adica "literatura". Si inca una de calitate indoielnica.
In fond, aceasta superbie "creatoare" e defectul major al Ochiului Exploziv: ala micu' se juca cu dinamita, insa isi dadea seama ca totul e pura fictiune; Iulian Tanase face acelasi lucru, insa cu o morga nejustificata, care-l transforma intr-un personaj ridicol. Atat de ridicol, incat ma intreb daca locul lui de drept era in aceasta rubrica si nu in cele doua coloane alaturate unde sunt comentate volume de acelasi calibru.
Iulian Tanase, Ochiul Exploziv, Editura Locul Tare (Bucuresti), 2006, 72 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
