Belgia, "le plat pays", tara despre care cu atata sfasietoare tandrete vorbea Jacques Brel, taramul brumelor si al intinderilor monotone, are o geografie spirituala dintre cele mai cutezatoare si mai amagitoare. Acel "morne plat" al peisajului natural a fost mereu contrabalansat, in plan interior, de inventarea febrila a unui relief imaginar accidentat, a unui peisaj agitat de surprize, fracturat de fantasme, scuturat de frisoanele fantasticului si de demonii inconstientului. Linearitatea stearpa a campiei a capatat, in spatiul literaturii sau al artelor plastice, accentele dramatice ale rovinelor romantice, alunecarea anxioasa a povarnisurilor metafizicii sau semetia violenta a crestelor avangardei.
Expozitia Suprarealismul in Belgia, deschisa intre 7 octombrie si 5 decembrie la Muzeul National de Arta al Romaniei, gratie eforturilor conjugate ale Comisariatului General pentru Relatii Internationale al comunitatii franceze Wallonie-Bruxelles si ale delegatiei Wallonie-Bruxelles la Bucuresti, ne reaminteste acest lung si sistematic proces de conversie, intr-o antologie de opere care, fara sa fie capitale, recompun istoric corect povestea uneia dintre cele mai consistente experiente artistice ale spatiului belgian.
La conferinta de presa prilejuita de vernisajul oficial, comisarul expozitiei, dl. Xavier Cassonne, spunea, cu gratioasa malitie: "Imi pare rau ca suprarealistii belgieni nu au cunoscut Bucurestiul, care este unul dintre cele mai suprarealiste orase pe care le-am vizitat". Preluandu-i tonul hatru, putem risca sa afirmam ca nici nu aveau nevoie, cata vreme aventura lor spirituala este una care nu s-a hranit din nici un mimetism, ci, asa cum incercam sa sugeram, dintr-un refuz si o nevoie acuta de a contraria oferta unui spatiu rational (pana la satietate) si, cum vom vedea, pe aceea a suficientelor pretentii de suveranitate ale unor experiente culturale, cum a fost, bunaoara, cea a suprarealismului francez, bretonian, inregimentat belicos sub stindardul faimoaselor Manifeste.
Grupul suprarealist belgian, constituit in jurul unui nucleu numit, cu o voita propensiune catre lipsa de culoare, Correspondance (care denumeste atat un grup de autori - alcatuit din personalitati precum Paul Nouge, Camille Goemans sau Marcel Lecomte -, cat si tracturile pe care le publicau si difuzau sub acest titlu), se distinge, dintru inceput, de cel parizian, prin adoptarea unui ton lipsit de excese, care mizeaza pe anonimat si dispretuieste publicitatea. "Dereglarea simturilor", experientele de creatie colective, sondarea tenebrelor inconstientului sunt tot atatea teme de investigatie comune ale suprarealistilor, dar carora belgienii tin sa le confere nuante specifice. Demersul lor pare inspirat de nevoia de a controla produsul artistic, de a-l asimila unei reflectii si de a-l subsuma unei compozitii constient articulate, al carei efect detonant provine din deliberare si premeditare, iar nu din pur hazard.
In 1926, grupul cunoaste o prima fractura prin despartirea de Marcel Lecomte si prin atragerea lui Edouard-Leon-Theodore Mesens si a lui Rene Magritte (redactori ai unicului numar din revista Oesophage), acesta din urma urmand sa devina, in anii urmatori, una dintre stelele fixe de prima stralucire ale constelatiei avangardiste din Bruxelles. Dupa multiple actiuni "subversive" comune, apropieri de parizieni si renegari tempoare, dupa iesiri la rampa si vernisaje pe aceleasi simeze, despartiri si iarasi impacari, anul 1934 cunoaste aparitia unei noi factiuni suprarealiste belgiene, cea din provincia Hainaut, inrudita spiritual cu cea din capitala, dar care, in mod explicit, tine sa marcheze o alta diferenta: se va numi Rupture, iar aici ruptura explica si justifica refuzul unei societati imburghezite, descurajant de pragmatice, pe seama careia copiii teribili ai unei noi ere a spiritului nu vor sa-si cheltuie decat dispretul.
Denumind mai mult o stare de spirit (cu stagnari dar si expansiuni polimorfe) decat un curent, suprarealismul belgian si-a continuat traseul postbelic in limitele acelorasi determinari fundamentale si performeaza si astazi, cu aceeasi exaltare, nevoia permanenta de a sta deasupra realului si de a-l corecta potrivit unor peisaje care nu exista decat in spatiul dinlauntru.
Expozitia de MNAR, alcatuita cu truda si profesionalism, include aproape 200 de lucrari (pictura, grafica, fotografie, fotografie-document, colaj si ready-made) realizate de 30 de artisti. Meritul ei este de a ne invita sa parcurgem tumultuosul traseu al acestei miscari, surprins in coerenta si ramificatiile lui. Chiar daca piesele de rezistenta, din punct de vedere muzeal, lipsesc (Jean Delvaux nu este prezent cu nici o lucrare, iar Magritte - incantator, totusi - nu aminteste decat vag de maniera care l-a consacrat), ochiul suprareal al expozitiei clipeste nelinistit si are profunzimea sufletului care il ilumineaza.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
