Stim de mult ca tragedia s-a nascut din ritualurile religioase. Cata vreme adevarul unei religii ramane incontestabil si indiscutabil, repetarea gesturilor de devotiune este de ajuns pentru reconfortare si imbarbatare. De indata insa ce mintea se emancipeaza, asumandu-si indoiala, din corul antic se desprind protagonistii, adevarul, in loc sa fie mereu re-enuntat, este contestat, dezbatut, ideile se infrunta, apare conflictul, deci teatrul. Teatrul este o arta eminamente democratica, a confruntarii omului cu divinitatea, cu societatea si cu sine insusi. Perioadele sale de inflorire coincid cu cele de deschidere catre disputa, de destindere a rigorilor de tot felul, de civilizare si indulcire a moravurilor. Atena din vremea lui Pericle, Spania Secolului de aur, Anglia elisabetana, Franta lui Ludovic al XIV-lea, Germania Republicii de la Weimar si Romania democrata i-au dat, respectiv, pe tragicii greci, pe Lope si Calderon, pe Shakespeare si Marlowe, pe Corneille si Racine, pe Toller si Brecht, pe Caragiale si Camil.
Nu este, deci, de mirare ca biserica a privit teatrul cu suspiciune. A acceptat doar reprezentarea patimilor lui Cristos, in inscenari perpetuate pana astazi, in localitati traditionaliste, precum Oberammergau, in Austria. A interzis inmormantarea actorilor in pamant sfant, starnind indignarea spiritelor luminate, precum Voltaire, care a luat o pozitie anticlericala ferma, la moartea actritei Adrienne Lecouvreur. Iar unul dintre motivele raspopirii lui Ion Creanga a fost faptul ca acesta frecventa teatrul...
Asistam, in zilele noastre, la o bizara convergenta intre teatru si biserica. Teatrul postdramatic renunta la intriga, la conflict si la incordarea tensionata, in favoarea unei desfasurari scenice gandite ca organizare spatio-temporala stagnanta. Se urmareste nu implicarea spectatorului intr-o situatie-limita, ci acapararea lui prin mijloace aproape hipnotice.
Biserica catolica, spre deosebire de cea ortodoxa, a fost mereu dispusa la sincronizare cu spiritul timpului, pre-luand noutatea culturala si transformand-o intr-una cultuala. Conciliul Vatican II, din anii 1960, a renuntat la latina in favoarea limbilor vernaculare, pentru a se adresa nu numai sufletului enoriasilor, ci si mintii lor. Predica a devenit, din enuntare retorica, denuntare polemica. Arhitectura bisericii adopta modernismul, iar decoratia interioara, avangardismul. Ambianta sonora a continuat, insa, sa se bazeze pe cantarile gregoriene, acompaniate de orga.
La Lisabona, am fost fost atras de anuntul ca, la Biserica Martirilor din Barrio Alto urma sa aiba loc, duminica, o liturghie in stil fado. Muzica de acest gen a fost popularizata in toata lumea de celebra Amalia Rodrigues, a carei urmasa este nu mai putin iubita Mariza. Muzica fado este, totusi, o muzica usoara, melancolica, usor morbida, care pare nepotrivita pentru a acompania un serviciu religios. Pe de alta parte, familiarizat cu muzica religioasa a afroamericanilor, asa-numita gospel music, stiam ca, prin energiile pe care le declanseaza, aceasta poate da o dimensiune noua, autentica, de implicare in emotia colectiva. Ma gandeam ca, daca biserica ortodoxa ar fi fost la fel de deschisa la innoire, s-ar fi putut ajunge la situatia ca muzica bizantina sa fie inlocuita, la noi, de manele. In fond, caracterul melancolic, de jelanie al acestora n-ar fi cu totul nepotrivit pentru a se invoca ajutorul divinitatii si iertarea pacatelor.
Am asistat la un spectacol de cafe-concert. Nu intelegeam limba, dar am sesizat imediat ca predica avea accente teatrale. Intonatiile preotului, semnele sale nonverbale aratau clar ca modelul era stand-up comedy. Cand au inceput si cantarile, cu versuri religioase, pe melodii fado, preotul si-a asumat si postura de DJ. Efectul era agreabil, dar ceva, totusi, distona: nu noutatea muzicii, nici calitatea - interpretarea vocala live, acompaniata la chitara, era remarcabila -, ci sentimentalismul. Cel ce participa la ceremonia religioasa vine cu sufletul smerit, nu plangaret, pentru a si-l umple de energie si incredere. Missa in stil teatral, pe muzica fado, nu imbarbata, ci indemna la autocompatimire.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
