Periodic, in viata culturala a oricarei tari "cu trecut" vin momente cand se discuta cu aprindere chestiunea clasicilor. A reconsiderarii lor. Sau a desconsiderarii lor. Pe scurt, mai ales in ceea ce priveste literatura, apare la generatiile succesive nevoia de a cerne iar si iar valorile consacrate, resimtite uneori ca obstacole in calea victoriei noului; si, concomitent, nevoia de a recupera nume si opere uitate, privite de multi ca o garantie a revigorarii spiritului contemporan obosit. Ce face, prins intre aceste doua curente, teatrul romanesc?
Ce sa faca? Se face ca nu le observa. Ca nu-l ating. N-au decat sa se razboiasca literatorii pe tema importantei in absolut a operei lui Tudor Arghezi sau Mihail Sadoveanu, ca de Mihail Davidoglu sau Alexandru Mirodan tot nu stiu (daca stiu) decat doua-trei sute de insi... De ce sa ne pierdem timpul ciondanindu-ne care mai e bun si care nu si pe care sa-l "salvam" si pe care nu?
Barbu Stefanescu-Delavrancea e un autor stiut azi numai de copiii de scoala pentru Domnul Vucea si de maturii cu scoala pentru procesul Caion (unde avocatul BSD l-a aparat cu succes fulminant pe amicul Caragiale de acuzatia de plagiat), chiar daca toata suflarea romaneasca suspina la "...ca Moldova n-a fost a mea...", in rostirea cu acompaniament de tunete a nemuritorului George Calboreanu. Dar iata ca a venit anul 2004 si s-au comemorat 500 de ani de la moartea lui Stefan cel Mare (si Sfant) si si-au adus aminte oamenii (de teatru) ca acest Delavrancea are o piesa "tematica" pe nume Apus de soare... Caci pana acum, de ani si ani incoace, doar Alexandru Darie (intr-un spectacol - din pacate, neizbutit - la "Nottara": Viforul) ne-a mai pomenit de autor si opera lui...
Desigur, in cazul montarii unui asemenea tip de scriere exista doua "cai de atac": lectura critica, presupunand luarea unei distante, reflectie temeinica, incercari si renuntari, plus nenumarate riscuri, si lectura pasiva, presupunand reconstituirea modelului acreditat (in speta: monumentalul spectacol din anii '50-'60, realizat de Sica Alexandrescu la Nationalul bucurestean si jucat decenii la rand, cu unele modificari in distributie), o suma de mici inovatii menite sa demonstreze ca de atunci pana acum s-au schimbat un mileniu si (totusi) o oranduire sociala, plus nenumarate riscuri.
Prima cale au ales-o Teatrul Tineretului din Piatra Neamt si regizorul Stefan (!) Iordanescu. Asigurandu-si o echipa solida - scenografii Doru Pacurar (decor) si Delia Tancau (costume), compozitoarea Ildiko Fogarassy, coregrafa Malina Andrei -, directorul de scena a tratat piesa nu ca pe o relicva, ci ca pe un text cu parti rezistente (care au fost pastrate) si partI fragile (care au fost inlaturate), dar, mai cu seama, ca pe un text vorbind despre un om care moare. Si care doar intamplator este un mare om de stat. Astfel, povestea capata adevar si devine, prin asta, emotionanta. Decorul foarte "aerisit" si mizand substantial pe folosirea video-proiectiei contribuie decisiv la imaginea moderna, fireasca pentru ziua de azi, a spectacolului. Esentiala este insa, in acest sens, naturaletea jocului actoricesc, iar interpretii pietreni - dintre care i-as mentiona pe Nora Covali (Oana), Gina Gulai (Doamna Maria) si Daniel Besleaga (Hatmanul Arbore), cu observatia ca partea feminina a distributiei a fost in general mult mai "vizibila" - au raspuns adecvat solicitarii. Sarcina cea mai grea apasa insa, neindoielnic, pe umerii lui Cornel Nicoara (Stefan), care izbuteste sa dea un admirabil portret, cald si nuantat, al eroului; si rosteste atat de simtit faimoasa tirada incat te face aproape sa-i vezi pe tovarasii de arme pe care-i evoca voievodul si sa capeti, cu adevarat, sentimentul maretiei faptelor lor. Drept care publicul tanar aplauda frenetic, dupa ce a ras si s-a intristat unde si cand trebuia si - sunt convinsa - pleaca din sala cu un considerabil respect, dar sI cu multa simpatie fata de Stefan cel Mare (despre chestiunea cu sfintenia mai vorbim...). Adica, zic eu, i se intampla ceea ce e bine sa i se intample.
A doua cale a fost aleasa de - ori, ma rog, pe a doua cale au nimerit fara sa vrea - Teatrul National din Bucuresti si regizorul Dan Pita. Dan Pita este regizor de film; pe scena a mai lucrat acum vreo 20 de ani, la Teatrul Mic. Atunci nu a obtinut o victorie; nici acum nu obtine. Probabil ca aura legendara existenta in jurul acelei vechi montari de pe "prima scena a tarii" i-a orbit pe realizatori, la fel ca si sclipirea pietrelor (semipretioase, zice-se) de pe costume (Luana Dragoescu) ori a bronzului din decor (Mihai Madescu) - decor si costume frumoase, de altfel -, asa incat ei nu au mai vazut in personaje oameni, ci (doar) statui. Sau, mai bine zis, icoane, caci evolutiile actoricesti nu au adancime si nici umbre de contrast; sunt liniare, cand emfatice si cand terne. In rolul - vorba cuiva - titular, Costel Constantin incearca sa-l uite pe obsesivul sau inaintas, George Calboreanu, dar nu ne poate face pe noi sa-l uitam; celelalte aparitii sunt nesemnificative. Ironia suprema este sta insa in aceea ca, in ciuda fastului scenografic, a formidabilelor desfasurari de figuratie, a muzicii (Adrian Enescu) triumfale si supraabundente, spectacolul lasa o impresie de intreprindere saracuta, modesta si chinuita.
De unde se vede ca si riscurile trebuie alese cu grija.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
