Asa cum bine se stie, in toata lumea scenele isi organizeaza activitatea (si inactivitatea!) nu potrivit anului calendaristic, ci potrivit anului teatral, care se cheama stagiune si care tine din toamna pana in vara urmatoare. Din acest motiv, analizele de specialitate nu tin cont, in general, de inceputul si sfarsitul cutarui sau cutarui an, ci doar de inceputul si sfarsitul... vacantei mari. Totusi, pentru a nu exclude teatrul romanesc din contextul culturii nationale si din "concertul" celorlalte arte, nesupuse unor criterii temporale speciale, am incercat sa examinam si fizionomia peisajului scenic in anul 2002, cu atat mai mult cu cat acesta, anul 2002, a stat chiar sub semnul teatrului, fiind decretat de guvern "Anul Caragiale". Or, cine zice Caragiale zice, in Romania, teatru.
Interesul fata de Caragiale i-a adus de asemenea mai aproape de inima directorilor de teatru si de scena pe urmasii (nu insa - mare pacat! - si pe inaintasii) autorului, astfel incat au ajuns sa fie jucati, sporadic, Al. Kiritescu sau chiar A. de Herz, Tudor Musatescu (foarte frecvent), Eugen Ionescu (inclus uneori, abuziv, la capitolul "dramaturgie romaneasca", de parca nu si-ar fi scris toate piesele in Franta!) sau, timid, Teodor Mazilu ori cate un comediograf roman in viata...
Dar presiunea "de sus" nu explica, singura, apetitul sporit pentru comedie al teatrelor. In masura chiar mai mare a contribuit la aceasta pofta o presiune in sens contrar - cea a publicului zis si obisnuit. Sau, in orice caz, parerea factorilor de decizie din teatre ca spectatorul platitor poate fi adus si retinut in sala doar daca i se arata acolo ceva "de ras". Si a avut un cuvant de spus, probabil, si o anumita tendinta (observabila nu numai in teatru) de intoarcere spre "vremurile aurite" dintre cele doua razboaie mondiale, cand, ne place sa credem, Romania era bine si tot romanul prospera; si, pentru ca in acea frumoasa epoca se jucau o sumedenie de comedii de bulevard... Cum-necum, fapt este ca aceasta credinta a dus nu doar la un numar-record, am impresia, de spectacole de comedie, ci si, din nefericire, la o alarmanta scadere a nivelului calitativ al spectacolelor clasificate drept "usoare" - si nu numai al lor... Intr-adevar, cantitatea de montari incropite la repezeala, cu decoruri aproximative sicostume literalmente urate, cu "prestatii" actoricesti indoielnice, daca nu curat penibile, a crescut, in 2002, alarmant.
Dar... fiind ea, tranzitia, o miscare prin definitie de la ceva catre altceva, trebuie sa observam ca a crescut - modest, deocamdata, la fel ca PIB-ul - si numarul de spectacole prin care se incearca o racordare, fie si un pic intarziata, la viata teatrala europeana si mondiala. Un discret - sesizabil, totusi - curent de aer proaspat a adiat in repertorii, titlurile jucate pretutindeni in lume au inceput sa apara, ici-colo, si pe scenele noastre, particulare sau subventionate, o anumita mobilitate a trupelor si... a trupurilor, adica a persoanelor, s-a facut simtita. Si, daca Bucurestiul a fost, in anul 2002, destul de sarac in spectacole importante - personal, as retine Conu' Leonida... al lui Mihai Maniutiu, Gaitele lui Alexandru Dabija, Genocid... al lui Sorin Militaru si Norway. Today al Andreei Valean (toate, la Odeon), Regele moare la Theatrum Mundi, in regia lui Victor Ioan Frunza, O noapte furtunoasa, in versiunea lui Felix Alexa la TNB si in aceea a Teodorei Campineanu la "Bulandra", plus creatiile lui Dan Puric -, restul tarii a beneficiat (nu in chip egal, fireste, dar cu o "acoperire" satisfacatoare) de montari semnificative si chiar mai mult decat atat. Titluri precum (ordinea nu implica o ierarhizare) Othello?! al ucraineanului Andriy Zholdak sau Pilafuri si parfum de magar al repatriatului Silviu Purcarete, la Sibiu, Profetul Ilia si Romeo si Julieta ale lui BocsA!rdi LA!szlA3 ori Alge... al lui Radu Afrim, la Teatrul "TamA!si A�ron", respectiv la Teatrul "Andrei Muresanu" din Sfantu Gheorghe, Dibbuk (Flacara alba, flacara neagra) al israelianului David Zinder la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj sau (cu unele rezerve) NAô. Cinci povesti de dragoste al lui Alexander Hausvater la Nationalul iesean ne-au tinut, ca sa zic asa, treji si ne-au facut sa speram ca teatrul de arta nu este, in Romania anului 2002, o notiune moarta. E drept ca destule dintre aceste titluri au ca realizatori artisti care nu sunt romani sau nu locuiesc in Romania, dar, atata vreme cat ei lucreaza in Romania, ne putem permite, dupa modelul culturilor mari, sa ni-i "insusim" si sa ne laudam cu ei!
Daca, insa, exista ceva curat autohton cu care se poate lauda anul 2002, aceasta este noua infatisare a majoritatii teatrelor din Bucuresti. Teatrul Mic, "Bulandra", Teatrul Odeon si-au refacut salile, foaierele si o parte dintre dependinte, astfel incat, acum, in aceste spatii culturale omul se simte bine sau aproape bine. Zic "aproape" fiindca - tot ca la noi - felurite mici detalii au fost neglijate si... la "Bulandra" (Izvor) ametesti pana descoperi numarul randului si al locului, de pilda, iar la Mic te cufunzi in scaun pana ce esti nevoit sa lungesti gatul ca sa zaresti scena... Dar, una peste alta, e cald, e curat, e lumina... e bine! In sala, pentru ca la cabinele actorilor, pare-se, situatia nu-i la fel de roza...
Nici in culise, in general. Anul 2002 a inregistrat o lupta - surda uneori, foarte galagioasa alteori, extrem de nociva intotdeauna - intre forte pe care toata lumea le cunoaste, insa pe care e greu sa le precizezi si definesti. Noul si vechiul, vorba filmului clasic al lui Serghei Eisenstein, sunt inca, in teatrul romanesc, intr-o inclestare dramatica - defel "teatrala", insa, ci foarte reala. Reforma care intarzie (si aici), legislatia deficitara, morala duplicitara, viata deloc usoara sunt doar cateva dintre cauzele si, totodata, motivele acestei situatii. Dar, cum observatiile noastre se refera strict la anul 2002, ne oprim in pragul sperantei ca, peste vreo douasprezece luni, bilantul va arata... nu mai bine, caci mai binele e dusmanul binelui, ci, pur si simplu, altfel.
Alcatuit, din punct de vedere strict teatral, din doua bucati (ultima parte a stagiunii 2001-2002 si prima parte a stagiunii 2002-2003), anul pe care l-am incheiat de vreo luna a fost, pentru scena romaneasca, (inca) un an de tranzitie.
Chiar daca neglijam logica cea mai banala - teatrul e oglinda societatii, societatea noastra n-a iesit deocamdata din faza tranzitiva, ergo nici teatrul nu avea cum sa devina... intranzitiv -, o cat de fugara privire aruncata asupra afiselor, salilor, scenelor si, eventual, culiselor din 2002 ne dezvaluie un contur imprecis, adesea contorsionat, cand bine luminat, cand rau intunecat al acestei arte careia ii este atribuita, ca protectoare si inspiratoare, Thalia, muza comediei. De parca n-ar exista si Melpomene, muza tragediei... Sau de parca la teatru si in teatru s-ar petrece numai lucruri vesele...
La drept vorbind - ca sa ne oprim in treacat la repertoriu -, anul care s-a sfarsit chiar a fost puternic dominat de comedie. "Vina" pentru aceasta o poarta, intr-o masura, inaltul patronaj caragialian sub care a stat el. Desi recolta de montari cu opere ale maestrului nu a fost chiar atat de masiva pe cat ne-am fi asteptat, preocuparea mai sustinuta a teatrelor fata de dramaturgia sarbatoritului a produs un numar notabil de spectacole comice Caragiale; unele, chiar bune!
Paradoxul dramaturgiei fata cu scena
Facand indelungate observatii asupra raportului dintre dramaturgia scrisa si dramaturgia jucata, am remarcat ca, intr-o perioada data, se scriu mai multe piese decat se joaca pe scena si ca, totodata, in aceeasi perioada se scriu mai putine piese decat se joaca pe scena. (Recunosc, paradoxul e cam modest; asa voi preveni invidia, denuntul in presa, procesul in fata justitiei.)
La primul enunt reactioneaza indreptatit dramaturgii; la al doilea reactioneaza regizorii, teatrele, in calitate de corpuri sociale, si altii care se simt loviti, jigniti, zeflemisiti de pozitia dramaturgilor. Sa descompunem paradoxul. Cand se alcatuieste repertoriul unei stagiuni, "factorii" constata ca nu se gasesc suficiente piese autohtone pentru a fi introduse in repertoriu, spre a i se da acestuia o pondere nationala. Dramaturgii care vorbesc si scriu in limba "factorilor" protesteaza: sunt destule piese ca sa i se asigure fiecarui teatru o tinuta onorabila. Se produc liste impunatoare de titluri si autori. "Factorii" studiaza listele dramaturgilor (au si ei, "factorii", listele lor, care seamana cu celelalte, in linii mari) si selecteaza cateva titluri, insuficiente. Cum de nu sunt identice listele celor doua grupuri intelectuale? Dramaturgii fac liste exhaustive, ca sa demonstreze ca exista piese, autori, posibilitati. Poftiti, aveti de unde, puteti selecta! "Factorii" sunt exigenti: piesa aceasta e scrisa acum douazeci de ani, nu mai e actuala, alta e cam slaba, nimeni nu vrea s-o monteze, s-a mai jucat o piesa de-asta in stagiunea trecuta, de alt autor. Una este ininteligibila. Alta e prea inteligibila; nici un mister. Piesa asta parca e scrisa de un contemporan al lui Costache Facca. Etc., etc. Conflictul mocneste deocamdata surd, apoi devine asurzitor. Grupul dramaturgilor se retrage, pregatindu-se sa deschida un nou front. Acelasi, cu acelasi program. "Factorii" sunt siguri pe victorie: ei sunt sprijiniti de stat, chiar daca, uneori, au dreptate...
Cam asa arata peisajul in fiecare stagiune. Prima jumatate din actuala stagiune plus cea de-a doua jumatate a stagiunii trecute, adica anul 2002, a fost aproape la fel in ambele jumatati. Noroc ca 2002 a fost si Anul Caragiale, astfel incat, automat, am avut asigurata o buna bucata de repertoriu national. Am vazut cateva spectacole care au onorat sarbatorirea. Un spectacol Conu' Leonida fata cu reactiunea, remarcabil realizat la Odeon de Mihai Maniutiu: o bolgie in care cei doi eroi dispar intr-un sfarsit tragic; nimeni, pana acum, nu s-a gandit la fibra tragica a unor personaje caragialiene. M-a facut sa particip la un "galop" cum nu mai vazusem D-ale carnavalului (Teatrul National din Craiova); Mircea Cornisteanu, un maestru al comediei, a intuit inainte de toate ritmul farsei caragialiene si l-a reconstituit pe scena cu stralucire. Felix Alexa a descoperit in O noapte furtunoasa un umor special, in cazul lui Titirca Inima-Rea, construindu-i o ipostaza noua si facandu-l pe Mircea Rusu un sadic vesel, imprevizibil. In sfarsit, Teodora Campineanu (care era acum cativa ani Julieta din drama lui Shakespeare, la Teatrul National) si-a dat examenul de diploma tot cu O noapte furtunoasa: o imagine coerenta, matura, cu stil. In sfera caragialiana intra si "urmasii" lui ILC, astfel ca descoperim, in teatrele bucurestene si sub semnatura aceluiasi regizor, Alexandru Dabija, Gaitele de Al. Kiritescu (Odeon) si ...escu (Teatrul de Comedie), spectacole incantatoare. In sfera "urmasilor" intra (?) si autorii cu patrie dubla (Eugen Ionescu, Matei Visniec), astfel ca au ramas doar trei-patru locuri pentru autohtoni: Valentin Nicolau, Radu Macrinici, Vlad Zografi, Dumitru Solomon (eventual, un loc, doua, in plus). Si gata! - isi freaca palmele de satisfactie "factorii". Dramaturgii ii privesc uluiti pe "factori", asa ca declanseaza o noua batalie. Un razboi fara sfarsit...
Florica Ichim: Ce pastrezi in muzeul mintii
In vremea interbelica, un mare critic dramatic se declara incurcat atunci cand i s-a cerut un articol bilantier despre teatrul vazut de-a lungul anului calendaristic, pentru ca arta aceasta vie functioneaza conform ratiunilor ei de-a lungul unor stagiuni. Toute proportion gardAée, si pe mine ma incurca tare mult cererea de a caracteriza anul 2002, mai ales ca la noi, la diversele gale si festivaluri, se iau in calcul cand stagiunea, cand anul. Cum, in plus, avem atatea teatre si atatea premiere, e greu sa iti organizezi, in minte sau pe hartie, suita cronologica a montarilor. Apoi, cate spectacole despre care am auzit vorbe bune nu mi-au scapat...
Oricum, dupa luni si luni de teatru, impartite in ani sau in stagiuni, ramai in depozitul mental personal cu cateva interpretari actoricesti, cu imaginea catorva decoruri, cu amintirea rotunda a unor spectacole. Pe cea din urma vrei sa o salvezi, deoarece aceste spectacole devin apoi termen de comparatie si iti intaresc ori subrezesc bruma de criterii cu care functionezi ca profesionist.
In 2002, cenusiul si mediocritatea au fost dominante in prea multe teatre. Spectacole fara gand, fara vlaga. Doar ca sa fie. Plicticoase si obositoare de-ti trece cheful de meserie si te apuca rasul cand esti invidiat ca iti petreci viata vazand spectacole. Durerile iti sunt insa ogoite de spectacolul de calitate, acela destinat, cum spuneam, pastrarii in muzeul mintii.
Cu ce am ramas din 2002? Cu un spectacol de Victor Ioan Frunza: Regele moare de Eugen Ionescu. Apoi, cu Exact in acelasi timp de Gellu Naum, o adevarata bijuterie in regia lui Mihai Maniutiu, cu Pilafuri si parfum de magar, o propunere insolita si captivanta, semnata de Silviu Purcarete, cu povestea tragica din Dibbuk (Flacara alba, flacara neagra) de S. Anski, montata la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj de israelianul David Zinder.
Spectacole bune au mai fost. In fuga condeiului as numi doar cateva: Gaitele (regia: Alexandru Darie) si Alchimistul dupa Paulo Coelho (regia: Anca-Maria Colteanu) la Teatrul Odeon, O noapte furtunoasa (regia: Felix Alexa) la National, Made in Romania al lui Dan Puric, Blestemul lui Mercutio de Grigori Gorin, datorat lui Claudiu Goga, la Brasov. Si ar mai fi! La "grupa mica" s-au inscris, ca demni de atentie, Radu Afrim, Ana Margineanu, Teodora Campineanu s.a.
Stiu ca enumerarile risca intotdeauna sa fie incomplete si poate ca am savarsit nedreptati din cauza lacunelor memoriei sau pentru ca nu am vazut anumite spectacole. Dar... si periodizarea e de vina!
Marina Constantinescu: Anul Caragiale - la propriu si la figurat
Anul 2002 a fost destul de confuz si amestecat, cu multe fapte si putine spectacole importante, cu situatii si atitudini dezamagitoare, care au tulburat apele teatrale romanesti. Orgoliile din spatiul creatiei s-au mutat in acela social-politic-monden, saracind astfel peisajul scenic si capatand accente ideologice si politice. Bizara competitie a exclus, pentru unii, ideea calitatii si a introdus-o pe cea a cantitatii. Cu alte cuvinte, important a devenit numarul, nu valoarea. Tot in anul 2002, varsta s-a transformat in criteriu de ierarhizare, de evidentiere a unor nume de artisti. Spectacolele ce s-au nascut, iute, de aici ne-au luat noua mintile, iar celor premiati, coloana vertebrala. Au fost si mari artisti care si-au tinut rangul, refuzand sa participe la o jalnica lupta de orgolii, marunta - ca si initiatorii - si fara miza. Din pacate, au fost si trei tineri -doi regizori si un actor - care s-au grabit sa intre in acest joc, nestiind, se pare, ca drumul afirmarii si al confirmarii este lung si trebuie ferit, pe cat se poate, de compromisuri. Amestecul parsiv de artisti cu opera si mediocri cu destine inventate, amestec ce are mereu ca finalitate inca o serie de decorati sau premiati, a strabatut ca un laitmotiv anul 2002. Daca din toata aceasta frasuiala aferata istoria teatrului va retine ceva, vom trai si vom vedea. Pana una-alta, insa, raul produs perturba si viciaza cultura romana. In Anul Caragiale s-au dat fonduri si directive ca sa se monteze cu predilectie piese sau scrieri ale maestrului. Rezultatul poate fi interesant ca punct de plecare al unei analize. In primul rand, marii regizori nu s-au grabit sa se exprime acum, la comanda. Cine a fost interesat, a facut-o la momentul impulsului spiritual interior. Singura exceptie - Mihai Maniutiu si Conu' Leonida fata cu reactiunea, la Teatrul Odeon, un experiment nu tocmai reusit - confirma regula. Putem discuta despre unul sau doua spectacole notabile, in toata tara, dar nicaieri despre o capodopera. Oare Nenea Iancu ne-o fi jucat inca o festa, sau ne-a lasat sa ne aratam putintele si neputintele la scara nationala? In Anul Caragiale, ca sa confirm regula, ma inscriu in randurile exceptiei si ma gandesc la o montare foarte speciala a unui artist care nu este de pe meleagurile noastre: Othello?!, adaptare scenica libera a regizorului Andryi Zholdak dupa tragedia Othello sau Maurul din Venetia de William Shakespeare, la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu. Teme, obsesii, studii, variante, o puternica lume vizuala, un profund mesaj spiritual. Daca si trupa ar fi fost pe masura anvergurii gandului regizoral si scenografic, am fi retinut un proiect remarcabil in plenitudinea lui. Apoi, alt gen de studiu, alt tip de sondare si de investigare culturala, cu rezonante ce se prelungesc dincolo de scena: Gaitele de Al. Kiritescu, spectacolul lui Alexandru Dabija de la Teatrul Odeon. Si trupa de aici, inca atipica pentru peisajul actual, cu actori care accepta experiente de tipul Genocid sau ficatul meu e fara rost, realizat de tanarul regizor Sorin Militaru. O calatorie cochet-ironica, halucinanta pe alocuri, parodic-consistenta a propus Mihai Maniutiu la Teatrul National din Cluj, plecand de la piesa de inceputuri a lui Gellu Naum Exact in acelasi timp. Exact in timpul acesta, la finalul articolului, ma intreb amar: unde sunt spectacolele de altadata?
Ion Parhon: Performanta - in cadere libera
Anul 2002 m-a impresionat prin "opulenta" sa in materie de spectacole... mediocre. Altfel spus, au lipsit varfurile, marea performanta, spectacolele antologice. Din zona montarilor clasice, mai bine zis "neoclasice", am trait nostalgia admirabilului spectacol Unchiul Vanea, de la "Bulandra", pe esichierul montarilor acut moderne ne-a lipsit bucuria prilejuita de uluitorul Hamlet clujean, datorat regretatului si atat de "tanarului" Vlad Mugur, in timp ce interpretarea nu ne-a oferit (nici ea) creatii antologice, ca acelea din spectacolele amintite sau din Creatorul de teatru de la Act. Toate acestea, spectacole ale anilor trecuti.
Cateva spectacole bune au fost si in 2002, m-ar bate bunul Dumnezeu sa sustin contrariul! Ma refer la acele dovezi de certa maiestrie regizorala oferite de Mihai Maniutiu, cu Exact in acelasi timp de Gellu Naum, la Nationalul clujean, de Victor Ioan Frunza, cu Regele moare, la Theatrum Mundi (sprijinit si de inventivitatea scenografei Adriana Grand), ori de LA!szlA3 BocsA!rdi, cu Profetul Ilia, la Teatrul "TamA!si AÃ?ron" din Sfantu Gheorghe, urmate, de pilda, de lectura scenica plina de surprize a Gaitelor, la Odeon, semnata de Alexandru Dabija, de reusita partiala a montarilor cu O noapte furtunoasa, la Nationalul bucurestean (Felix Alexa) si "Bulandra" (Teodora Campineanu). Cred insa ca pe treapta cea mai inalta de interes si emotie estetica, de satisfactie proprie evenimentului s-a aflat acel recital memorabil, intitulat Vis, cu care "copilul teribil" (inca) al scenei romanesti, Dan Puric, a fericit spectatorii din Capitala si din provincie, publicul Festivalului National de Teatru Clasic de la Arad, dar si telespectatorii din toata tara, dupa ce, cu un an in urma, ridicase in picioare o sala intreaga la Marsilia, in incheierea unui festival international.
Iar pentru ca a venit vorba despre festivaluri, vreau sa mentionez faptul imbucurator ca aceste confruntari nationale sau internationale, cu premii sau fara premii, de la Sibiu, Arad, Timisoara, Brasov, Galati, Pitesti, Sfantu Gheorghe etc. tind sa capete tot mai multa personalitate, in ciuda dificultatilor financiare. In buna parte, ele reusesc sa tina locul turneelor care, astazi, costa o avere!
Dincolo de toate astea, doua tendinte contradictorii imi apar cu privire la ceea ce a fost si va fi pe scenele noastre. Pe de o parte, ofensiva initiativelor private, a unor companii unde, in prima linie, se afla regizori, dramaturgi si actori tineri; pe de alta parte, si mai puternica ofensiva a kitsch-ului, fie sfidand texte celebre, fie ca ambalaj al unor comedioare de bulevard, ceea ce face uneori ca nu numai gustul publicului, dar si exigenta unor voci autorizate sa o ia incetisor la vale. Desigur, lucrul nu se intampla doar in teatru si doar in tara noastra - daca asta poate fi o consolare! Intrebarea este ce si cat asezam pe celalalt talger al balantei, talgerul cu valori, acum tot mai rar alimentat chiar si de catre scene si regizori cu o carte de vizita impresionanta.
Victor Scoradet: Un an al innoirilor
Anul 2002 a consolidat, cred, o serie de tendinte novatoare.
Ar fi vorba in primul rand de inviorarea repertoriului, de deschiderea spre dramaturgia contemporana. Tendinta nu e chiar noua, ea se manifesta, marcata de ezitari, rataciri si esecuri, de vreo cinci stagiuni. Cantitativ, ea nu a inregistrat o crestere semnificativa nici in anul care a trecut. A fost, insa, un important salt calitativ. Regizorii atrasi de dramaturgia de azi nu au reusit, pana anul trecut, sa creeze spectacole memorabile cu texte noi. Esecul lor, fie si partial, a intarit scepticismul unora si prejudecatile altora vizavi de autorii din zilele noastre. In 2002, insa, spectacole foarte bine montate si jucate precum Genocid sau Ficatul meu e fara rost de Werner Schwab, pus in scena de Sorin Militaru la Odeon, ori Drept ca o linie de Luis Alfaro, in regia lui Radu Apostol la Braila, reusesc in sfarsit sa se constituie in argumente puternice in favoarea unui repertoriu extrem de agresiv cu tabuurile noastre.
Un plus de consistenta s-a facut simtit si pe scena independenta, asadar la ACT, care a derulat un program de spectacole-lectrua cu dramaturgie noua de expresie germana, si la Teatrul Luni de la Green Hours.
Si-au facut debutul, pe scene din Capitala, si doi dramaturgi romani din grupul celor tineri si incomozi: Radu Macrinici si Stefan Caraman.
Si tot o innoire semnificativa mi se pare a fi avut loc in gandirea unuia dintre marii nostri scenografi, Dragos Buhagiar. Spatiul creat de el pentru Alchimistul lui Coelho (Odeon) nu mai e un simplu decor, el nu ilustreaza, ci pune-n valoare sugestiile piesei intr-un mod subtil, lipsit de ostentatie, dar plin de mister: un spatiu viu, un spatiu care pare sa aiba o respiratie a lui.
De cealalta parte, in "tabara" clasicilor asadar, un singur spectacol de exceptie - e drept, insa, absolut cuceritor: Gaitele lui Kiritescu in regia lui Alexandru Dabija la Odeon. (Nici acesta, insa, lipsit de o mare noutate: doua dintre surorile Duduleanu sunt jucate de barbati in travesti...) Dar si un clasic "subminat" eficient, util si convingator de Radu Afrim la Sfantu Gheorghe - Alge, dupa Garcia Lorca.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
