Noapte sau zi (dar mai ales noapte), vara, dar cu precadere toamna, incerc mereu, atunci cand ratacesc drumurile, cand imi fuge pamantul de sub picioare, cand ma asediaza nalucile sau cand lucrurile prind sa mi se aseze in fata
piezis, incerc, deci, sa ma salvez agitandu-mi in inchipuire, ca pe o amuleta izbavitoare, imaginea cupolei de la San Pietro. Rotunjimea ei gratios imperfecta si semetia olimpiana cu care respira aerul inaltimilor, fara infatuarea cu
leduri a cladirii Chrysler sau raceala natanga a turnului Eiffel, au ajuns sa fie, pentru mine, o efigie a ratiunii si certitudinii, un blazon al luminii, un panaceu in care s-au topit cele mai iscusite si mai exigente retete de
intelepciune umana. Este o calota craniana ciclopica, in care gandeste, simbolic, cel mai fara cusur creier al lumii. O carapace de testoasa, care inspira siguranta, trainicie, seninatate. Sau, daca vreti, un far mereu aprins, mereu vizibil, scutit de metehnele dintotdeauna ale farurilor: specularitate
inselatoare, distorsiuni paguboase, sincope de flux luminos.
Anul acesta am ajuns la Roma gandindu-ma, deci, nu la Galleria Borghese sau la palatul Doria Pamphili, nici la muzeele capitoline, pe care, dintr-un motiv sau altul, le-am tot ocolit pana acum, ci la enormul privilegiu de a revedea Cupola si de a-mi reinstala in teasta (imi cer iertare pentru lipsa de inaltime a comparatiei!), ca pe un program antivirus, imaginea ei exacta, careia, dupa zece ani de absenta, incepusera sa ii oboseasca stenicele culori.
Fara sa fie un rendez vous ratat (daca nu chiar dimpotriva), povestea reintalnirii a fost insa cu totul alta decat planuisem sau sperasem. Mai mult, a atras o suita de alte neasteptate povestiri, de intalniri ciudate si inexplicabile.
Bazilica San Pietro a aparut imperturbabila, lipsita, cum o stiam, de solemnitatea stralucitoare de tiara papala pe care multi i-o atribuie. Pe masura ce se arata, insa, din orice colt mai inalt al Romei, de pe inaltimile romantice ale Palatinului sau din galgaitul de verdeata de pe Pincio, incepea sa se retraga, opiacee, indaratul unui val de ceata. Nu ceata aceea pe care o stim cu totii, nu pacla obisnuita de apa sau negura de reziduuri suspendate in aer care intuneca indeobste perspectiva, ci o ceata aproape abstracta, ca o perdea de amagiri. Trainicul meu templu al ratiunii, panteonul stabilitatii mele romane a prins sa se ascunda, sa-si regizeze anamorfoze, sa simuleze ca este, pana intr-atat incat sa ma faca sa ma indoiesc ca exista. Un efect al ochiului meu imbatranit? O inraurire a faptului ca era prima oara cand vedeam Roma nu doar cu ochiul meu (si cu perspectivele sale aservite multor prejudecati, si cu lacrimile sale celebrand permanent reintalnirea), ci si cu acela, mai ager si mai senin, al fiului meu? Sa fie tot cortegiul de iluzii de care va voi vorbi doar rezultatul diferentei de aliniament dintre ochiul meu si al lui? Ori poate influenta aurorala a traseului plin de jaloane extravagante prin care ne-a purtat calauza noastra, prietena cu minte de matematiciana si suflet de poeta Doina Horodniceanu, cea mai izbutita altoire romano-romana din lume?
Uriasul de pe Piccolomini
Daca ajungi pe Gianicolo, cea mai inalta (cred) dintre cele sapte coline, dinspre cartierul Trastevere, trecand adica Tibrul pe langa Isola Tiberina, pe la capatul Viei Giulia - o strada ce lonjeaza fluviul si care sta in umbra aproape permanenta a unei insotiri subtile de portocali si glicine, avand proptita in mijloc (cam in spatele palatului Farnese) un soi de punte a suspinelor imaginata, pana si in excrescentele sale vegetale, de Michelangelo, daca ajungi, deci, pe Gianicolo, toate eforturile anevoioasei catarari printre ziduri galbui si oranj scaldate in soarele nemilos, printre serpentine nazuroase si scurtaturi pieptise, sunt rasplatite cu varf. Nu doar faptul de a sta "deasupra deasuprelor" (cum zicea Caraion), de a privi de pe coperisul de la "caput mundi" este coplesitor, ci si senzatia de frontiera absoluta (din care nu lipseste un fior de spaima), pe care o vor fi trait-o legiunile ce ajungeau la granita ultima a Imperiului: intr-o latura - Roma, desisul de cupole dintre care se iteste Cupola, de cealalta - o unduire colinara care pare un capriciu al infinitului, o repetitie, in termeni lumesti, a nesfarsirii. Din loc in loc, ca niste copci prin care se atarna pamantul de cer - simpli, intunecat de verzi, pinii. Salbaticia pe care, spre a o deosebi de lumea eroilor civilizatori (dar si pentru a-i conferi un sens superior acesteia din urma), cei din vechime o umplusera cu himere, sfincsi, stymphalide, hidre si cerberi. Gianicolo este el insusi un grifon urias, un hibrid in care se intalnesc lumi si specii si de unde pornesc spre inalt cateva cutezatoare perechi de aripi. Mergandu-i pe spinare, catre grumazul care se intinde spre Vatican, nimeresti, vrei, nu vrei, pe Via Piccolomini. Aici, pe aceasta aparent banala strada romana, marginita de cladiri scorojite nu de timp, ci, parca, de o armata de docti mesteri zugravi, se deschide cea mai singulara vedere (sau vedenie) a Cupolei de la San Pietro cu care mi-a fost dat sa ma intalnesc. Din capatul "gianicolez" al strazii vezi, in cealalta extremitate a ei, spre orizont, umplandu-l din margine in margine, Cupola, doar ea. De parca ar fi la o aruncatura de bat, desi kilometri buni te despart de ea. Uriasa, incoruptibila, conferind eternitate Cetatii Eterne. Ei bine, pe masura ce te apropii, cupola se strange, se chirceste, se micsoreaza, se retrage in sine, asa incat, atunci cand in sfarsit ai dat de capatul strazii, acoperisul rotund de langa tine a fugit, impotriva oricarei logici, acolo unde ii era, de fapt, locul optic, la kilometri distanta, si a ajuns cat un degetar. Intre iluzie si deziluzie - o falie subtire cat lama unui semn de exclamare. Aflu ca fenomenul, desi nu a ajuns la urechea japonezilor mici si rai care bantuie peste tot, are notorietatea sa.
Relativitatea restransa
Am considerat mereu ca una dintre cele mai pocite ierarhii ale lumii, cu aburi kitsch si perspective oleaca abrutizante asupra vietii, este Guinness Book. Furia cumulativa, elogiul desantat al dimensiunii, zigzagul swiftian intre Liliput si Brobdingnag mi se par niste obsesii care, de fapt, muta performanta intr-o zona a batjocurii. Ce val de melancolie m-a inundat, cu toate acestea, cand am aflat ca emisfera ce surplombeaza Panteonul roman este cu un metru mai mare decat cea de la San Pietro! Retour aux antiques!
Pe gaura cheii
Pana in data de 20 mai 2006, nu am ajuns niciodata pe Aventino (Mons Aventinus, un nume cetos, ce pare sa provina de la ab adventu hominum, cum era indicat in Antichitate templul Dianei, sau de la ab advectu, de la mlastinile care il inconjurau, sau - preferata mea! - de la ab avibus, expresie ce facea referire la numeroasele pasari care isi luau zborul de aici si coborau spre Tibru), cea mai izolata dintre colinele romane. La poale, un asfintit hollywoodian (Cecil B. De Mille, recolorat) pe micul Aventin, adica pe ruinele de la Circo Massimo, de un rosu naprasnic, eclatant, trandafiriu, la intrarea in parcul trandafirilor care, evident, sunt albi, roz sau galbeni. Pe langa Via Marmorata, urcand abras, ne trezim intr-un spatiu a carui frumusete plina, sanatos mediteraneana, nu are rival decat in pustietatea sa - Piazza dei Cavaleria di Malta. Cateva - rare! - picioare de turisti cuviinciosi se grabesc in cu totul alte directii. Patratul gol al pietei este inconjurat de palmieri uriasi si de zidurile impanate cu obeliscuri si simboluri care pot fi malteze, dar, tot la fel de bine, si zvacniri ale neadormitei imaginatii plastice si mistice a unui autor caruia nu ii simtisem, pana acum, trecerea prin Roma: Giovanni Battista Piranesi. La intrarea principala in cartierul general al Ordinului, o masiva poarta din metal, oarecum vrajmasa, care vrea sa ascunda lumea de neatins a rivalilor Templierilor, o tesatura de gradini suspendate, ritualuri gnostice si tunici de aparat carora le stim alcatuirea doar din tablourile de epoca.
Daca iti lipesti ochiul de gaura cheii acestei porti (atentie, ne aflam in celalalt capat al Romei, la cateva zeci de kilometri de Vatican), vezi limpede urmatoarea imagine: o alee marginita de niste inalte tufe de lemn cainesc, dintre cele care alcatuiesc elegant-jovialele labirinturi ale gradinilor frantuzesti, iar la capatul drumului, sarind in ochi cu un soi de acuitate dureroasa, de parca s-ar gasi in fundul curtii Cavalerilor de Malta - cupola de la San Pietro. Maiestuoasa, unica, alba si curata precum Moby Dick. Incerc, cult turist cu aer de Ahab, sa infrunt aratarea. Pironesc aparatul foto pe gaura cheii, declansez si ma uit la imaginea digitala. Lemnul cainesc e la locul lui, cum la locul ei este si aleea cu pietricele albe. Cupola a disparut. In locul ei, un soi de halou care pare sa indice o disparitie sfanta, in regim de urgenta. La fel de bine putea fi Sfantul Petru insusi. Ori Ioan Paul al II-lea, in voiaj apostolic postum spre Piazza Polonia.
Pe Aventino, putin mai jos, spre Porta San Pancrazio, dar tot pe culmi in raport de nivelul Tibrului, se afla parcul Savelli, desenat de Raffaele De Vico si numit, printre megiesi, Giardino degli Aranci. Gazon (aproape) englezesc, racorit de coroanele ferchezuite si ele ale unor copaci cu portocale amare. Staruitoarea cupola se vede si de aici, ampla, harazita sa dainuiasca, ocupand toata linia de orizont dintre sirurile de portocali. Declansez si nu ma uit ce a iesit. Stiu prea bine ca micutul meu experiment Philadelphia continua.
Incercare de conciliere
"Sa consideram oare ca frumosul este rational?" se intreba, retoric, Malraux in Muzeul imaginar. Incerc sa ma impac cu ideea ca e, totusi, asa mergand pe Via della Conciliazione, calea regala a patrunderii in Piata San Pietro. Dupa ce treci din nou Tibrul, lasi in dreapta palatul Sant Angelo si, pe acest drum cumva sterp, flancat de cladiri cu desen sever si felinare stradale insurubate pe grumazul unor obeliscuri decapitate, dai ochi cu Basilica intr-un mod regizat grandios. Esti in teatru, iar privirile nu se pot indrepta decat spre scena. Pe scena, Cupola, intrepretandu-si partitura oficiala. Desigur, capabila si aici sa-ti taie respiratia. Transformarea formei Basilicii, cea gandita de Michelangelo (cruce greaca) in cea inchipuita de Maderno (cruce latina), face ca fatada sa avanseze ingrijorator, asa incat, culmea!, din acest punct privilegiat, de pe Via della Conciliazione, unde te afli ca intr-un fel de loja principala, o mare parte din Cupola este ascunsa. In Piata, indrept privirile spre alte repere coplesitoare: in primul rand colonada lui Bernini (cel care, afara de prea stiutele fantani, a desenat Scala Regia a Vaticanului). Din orice punct al pietii, numarul coloanelor din primul rand, pe fiecare jumatate de cerc, este de 15 x 2. Exista doua locuri focale, marcate cu discretie in dreapta si stanga elipsei Pietii, unde, daca te asezi si-ti faci privirea roata, rezultatul numaratorii este cu totul altul: 16 x 2.
Porta Magica
Nu doar ca sa-mi alung ameteala si sa domolesc atacurile Cupolei, ci si ca sa patrund intr-o zona romana lipsita de turisti, ratacesc pe Esquilinio, cea mai marunta si mai neumblata dintre coline. De la Santa Maria Maggiore si Santa Prassede, in drum spre Santa Croce in Gerusaleme, toate trei purtatoare ale unor relicve hristice, un bivuac de intremare intr-un parc cu sicomori din Piazza Vittorio. Intr-o coasta a gradinii atat de tihnite, o ruina de data recenta: o usa de care te poti apropia doar cu teleobiectivul, caci e inconjurata de niste stavile de metal. Este tot ce a mai ramas din Villa Palombara, distrusa de edili in secolul al XIX-lea spre o oferi respiratie mai larga pietei. I se spune Porta Magica sau Porta Alchemica. Pe fundalul negru se discerne dreptunghiul alb al cadrului usii si, ca strajeri, doua aratari la fel de albe (intruchipari, se pare, ale zeului egiptean Bes). Usa este incarcata de simboluri cabalistice, de fragmente de text in latina si este incoronata cu un disc in care este inscrisa Steaua lui David. Sub ea: TRI SVNT MIRABILIA DEVS ET HOMO MATER ET VIRGO TRINVS ET VNVS. Istoria portii consemneaza si ea o disparitie. Marchizul de Palombara, rosacrucian si distins iubitor al celor oculte, invita in vila lui sumedenie de alchimisti si astrologi, impreuna cu care discuta la nesfarsit despre caile de atingere a Marii Opere. Se spune ca, printre acestia, s-a aflat la un moment dat necromantul de origine milaneza Giuseppe Francesco Borri, care fusese alungat din colegiul iezuit unde-si facea studiile din pricina ca privilegia ocultismul in defavoarea teologiei. Marchizul i-a construit un atelier si i-a pus la indemana toate cele de cuviinta pentru ca tanarul sa-si poata duce la implinire cautarile alchimice. Dupa lungi si trudnice anotimpuri pierdute printre eprubete si alambicuri, intr-o buna zi tanarul a disparut lasand in urma sa o o lista de formule incomprehensibile in latina si o prelunga dara de aur. De parca el insusi s-ar fi sublimat. Chiar daca nu e asa, marchizul de Palombara a crezut cu strasnicie in aceasta disparitie alchimica si a gravat toate mesajele lui Borri pe poarta care despartea vila de gradina, adica pe ceea ce azi numim Porta Magica. Un loc printre usorii caruia se poate intra, daca inseli vigilenta golemilor, in lumea de dincolo, lasand in urma praful spiritului, care, desigur, nu poate fi altfel decat auriu.
Iluzia institutionalizata
"Italia si Flandra considerau firesc faptul ca unul dintre mijloacele privilegiate ale artei este sa dai iluzia lucrurilor reprezentate.
Italia a revendicat insa mai putin imitarea realitatii, cat iluzia unei lumi idealizate; arta ei atat de grijulie cu mijloacele sale de imitatie s-a dorit, deopotriva, revelatorul irealului si expresia cea mai convingatoare a unei imense fictiuni, cea a imaginarului armonios. (...)
Insa, pana in secolul al XVI-lea, orice progres al iluziei a fost legat de creatie sau de dezvoltarea unui stil. Daca zeitele arhaice ale Greciei au fost mai putin iluzorii decat cele ale stilului sever, iar acestea mai putin decat tinerele fete ale lui Fidias, figurile lui Giotto mai putin decat acelea ale lui Masaccio, cele ale lui Masaccio mai putin decat cele ale lui Rafael, spectatorii au confundat lesne puterea de iluzionare a autorilor lor cu geniul, geniul fiind intemeiat tocmai pe aceasta putere a iluziei". Tot Malraux, tot Muzeul imaginar. Si, de aici, o ultima poveste romana:
Biserica S. Annunziata, construita intre 1562 si 1565, a fost marita, din porunca lui Ludovico Ludovisi - cardinal si nepot al lui papei Gregorio al XV-lea - in anul 1626 pentru a putea rezolva problema numarului in crestere de studenti care frecventau colegiul iezuit din apropiere.
Biserica a fost dedicata lui Ignazio de Loyola (canonizat cu putina vreme inainte), iar de proiectul de reordonare arhitectonica s-au ocupat Carlo Maderno, Paolo Marrucelli si Orazio Torriani. Pictura interioara a fost realizata, dupa 1685, de catre Andrea Pozzo, unul dintre cei mai desavarsiti experti ai Settecento-ului, in tehnica trompe l'oeil.
Tavanul bisericii a devenit un model de pictura creatoare de spatii virtuale, o demonstratie aproape matematica a felului in care iau nastere himerele si se deseneaza profilul lucrurilor care nu exista.
O experienta ca o halucinatie de laborator: mergand dinspre capatul navei centrale spre iesire, cu capul dat pe spate, pictura, la inceput plana, se spatializeaza. Coloanele abstracte ale unei constructii (ce pare efigia deformata a unui templu) incep sa se ridice, o data cu tavanul, sparg caramizile plane si se instaleaza, ferm, radios, in cer.
Iluzia intronizata, deci mai putin perfida decat celelalte de pana acum - caci insidioase, nelinistitoare - culmineaza, in aceeasi biserica a Sfantului Ignatiu, cu "la cupola finta". Un cerc brun, cu o dara luminoasa oblica, un capac castaniu lipsit de inteles vizual atunci cand este privit dintr-o parte, dar care, o data ce ai ajuns chiar sub el, sub centrul lui geometric, devine o cupola inalta si glorioasa, ca o proiectie a evanescentei Cupole tutelare.
O aparitie care poate starui doar in situatia in care consimti sa ramai acolo. Adica sa prinzi radacini sub centru si sa exersezi devotiunea pana cand, ca Sfantul Anton, dupa lunga nevointa, ajungi sa gatuiesti ispitele.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
