Ultimul episod al confesiunilor regizoarei Sorana Coroama Stanca este si cel mai dureros, pentru ca evoca sase ani de prigoana. Dar nici moartea fratelui, medicul Ginel Placinteanu, in inchisoarea din Ramnicu Sarat, nici disparitia unchiului, prof. univ. dr. Ioan Placinteanu, in penitenciarul de la Gherla, nici anii de persecutie la care a fost supusa impreuna cu intreaga familie de catre Gheorghiu-Dej personal nu au incovoiat-o. Astazi, Sorana Coroama Stanca priveste cu seninatate viitorul prin ochii celor care ii sunt "cei mai iubiti dintre pamanteni": fiul, Radu, director la Muzeul National de Istorie, nepotul, Vlad, asistent si doctorand la Zurich, nora, Iolanda, profesoara de limba franceza si autoare de manuale. Este familia care, culmea, nu i-a fost lasata de Dominic Stanca, marea si unica dragoste, ci de Sextil Coroama, primul ei sot. (Marcela Gheorghiu)
Amintiri din lumea teatrului
Viata mea se impartea intre familie si teatru. Am lucrat la Teatrul Mic inca de pe vremea cand nu primise acest nume. Se numea Teatrul "C. Nottara" si doar mult mai tarziu a capatat denumirea de Teatru Mic. Ma numar si eu printre membrii fondatori ai acestuia.
Am avut relatii foarte bune cu o serie intreaga de artisti deosebiti, printre care Alice Voinescu, Marieta Sadova, Lucia Sturdza Bulandra - care a tinut mult la mine si pe care, la randul meu, am iubit-o. Doamna Bulandra era un om cu totul special. O caracteriza autoritatea, nota dominanta a personalitatii sale. Putina lume stie cat de mult putea sa citeasca: enorm de mult. Era o extraordinara cunoscatoare de teatru, dar nu era regizor propriu-zis si nici nu cred ca a fost o mare actrita; a facut cateva roluri splendide, dar nu pot spune ca a fost o foarte mare actrita. Nu avea talentul deosebit al Aurei Buzescu, al lui Tanti Cocea sau Toni Bulandra. Era insa o extraordinara animatoare de teatru. Ea stia mai bine decat nimeni altul ce inseamna sa conduci un teatru. Stia ce inseamna sa intocmesti un repertoriu si sa aduci oamenii potriviti - regizori, scenografi, actori, oameni de scena. Ca animatoare de teatru, Lucia Sturdza Bulandra a fost unica, asa cum Marieta Sadova ca pedagog de teatru a fost unica, asa cum Alice Voinescu ca estetician al teatrului a fost unica. Iar eu am avut norocul sa traiesc intr-o epoca in care sa le cunosc si sa lucrez cu ele, asa cum la un moment dat am lucrat cu Aura Buzescu si cu Nicolae Baltateanu - un actor genial, caruia i-am fost asistenta la Institut - si, idem, cu Ion Fintesteanu.
O alta persoana de care m-a legat o prietenie frumoasa a fost Zoe Anghel Stanca, verisoara lui Dominic, la randul ei regizoare, dar apreciata mai ales ca dascal, fiind profesoara la Institut foarte multi ani. O incadrez in aceeasi categorie a fiintelor cu totul deosebite pe Aurora Nasta, asistenta doamnei Alice Voinescu, care, ca si aceasta, a facut studii de filosofie si de estetica. Tot aici trebuie sa-i citez pe Camil Petrescu, Theodor Cazaban, Pavel Chihaia, Constant Tonegaru, W. Siegfried, Ovidiu Constantinescu, Tudor Vianu, Catinca Ralea, Petru Comarnescu - oameni cu care am colaborat sau care mi-au fost prieteni. O figura aparte este cea a Ruxandrei Otetelesanu, o stea a intelectualitatii romanesti. In momentul cand a venit in Institut, Ruxandra Otetelesanu avea trei licente deja luate. A fost un excelent critic de arta plastica, un excelent critic de teatru, critic literar, o foarte buna profesoara de teatru si de limbi straine. Din pacate, viata ei publica a fost aproape zero, fiindca, pe considerente politice, foarte rapid i s-a interzis sa mai profeseze. Din punctul de vedere al comunistilor, Ruxandra avea un dosar catastrofal. Nu numai ca era casatorita cu un Otetelesanu, dar era... descendenta directa din cronicarul Grigore Ureche.
Oameni exceptionali nu am intalnit atunci doar printre profesori si maestri. A fost o perioada in care mi-au fost colegi de Institut o serie de personalitati ce se aflau cel putin la a doua facultate: George Teodorescu, ulterior un excelent regizor la Opera Romana, sau Alexandru Paleologu, care venise la Institut cu intentia sa faca regie. Nu a apucat insa sa termine, pentru ca a inceput nebunia cu urmarirea lui de catre Securitate. Asadar, vedeti, noi ne-am nimerit atunci in Institut oameni cu varste si stadii de viata foarte diferite. Foarte multi, desi aveau deja o pregatire, se indreptau spre teatru pentru ca simteau ca acesta ar fi o oaza de libertate, mai ferita de necazuri, cu toate ca, in perioada in care am avut parte de vestitii consilieri sovietici, am trait vremuri teribile. Dar, dupa moartea lui Stalin, teatrul s-a putut eschiva, adoptand linia dramaturgiei clasice. Mai rapid decat in alte zone ale culturii, oamenii de teatru au putut vorbi clar, "pe sleau", fie ca era vorba despre regizori, fie despre actori. Nu erai obligat sa joci numai piese sovietice, asa cum s-ar crede astazi. Mai existau si piese rusesti, existau admirabile texte de dramaturgie franceza, germana, italiana si, bineinteles, romaneasca.
De la bun inceput, m-am impartit intre catedra si fotoliul regizoral. Am intrat in 1947 in Conservatorul Regal, iar in 1948, efect al aplicarii noii legi a invatamantului, Conservatorul s-a transformat in Institut. Din aceasta pricina, in 1948, fiind inca studenta, am devenit asistenta propriilor mei colegi. Era nevoie stringenta de asistenti, si atunci, din randul studentilor, am fost alesi cativa pentru a suplini acest gol. Printre acestia, impreuna cu mine - Vlad Mugur si George Teodorescu.
Cooperatoare cu munca la domiciliu
Sub Gheorghiu-Dej am fost exclusa si din teatru - numele meu a fost sters de pe toate afisele -, si de la Institut, expulzata din viata publica, si, impreuna cu mine, intreaga mea familie. Un rau mai mare decat acela de a-l avea ca dusman personal pe insusi seful statului si al partidului, in plin regim comunist, nu cred ca se poate imagina. Dusmanul nostru personal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej. Timp de sase ani am facut nasturi, am fost cooperatoare cu munca la domiciliu. Toata familia facea nasturi. Dominic si cu mine ii caram, pana si tata contribuia la facerea acestor nasturi. A fost un cosmar, dar, lucru greu de crezut, am cunoscut si atunci oameni draguti, oameni care te ajutau sa existi. Dupa moartea lui Dej, am fost repusi in drepturi. Era prea tarziu insa, pentru ca, intre timp, fratele meu, Ginel, fusese ucis, din ordinul lui Dej, in inchisoarea de la Ramnicu Sarat, iar unchiul meu, fratele tatei, profesorul universitar de matematica Ion Placinteanu, a fost lasat sa moara in inchisoarea de la Gherla. Amandoi au fost reabilitati post-mortem, in 1968, cand s-a recunoscut faptul ca a fost o samavolnicie si o inscenare pusa la cale de Alexandru Draghici, de generalul Pintilie (Pantiusa Bodnarenko), generalul Negrea, Adrian T. Dimitriu, Al. Nicolschi. Scriind despre cazul tatalui ei, Dorli Blaga publica in Dilema nr. 510, din 20 decembrie 2000, urmatoarele: "Acest Holinger era ministru adjunct la Directia Filare, Urmarire si, fiindca lui Dej nu-i convenea relatia doctorului Placinteanu cu Lica Gheorghiu, au facut o inscenare, iar Holinger l-a pus sub urmarire... In materialul din Adevarul era toata povestea, dar si depozitie din '68, cand a fost reabilitat si Patrascanu, si Placinteanu" ...
Si astazi imi este greu sa accept ce s-a petrecut atunci. A fost o crima, iar crimele trebuie judecate si pedepsite, chiar daca autorii lor nu mai sunt printre cei vii. Sigur ca cei care au facut acest imens rau familiei mele sunt morti acum. Dar eu, care cred in Dumnezeu, cred ca exista o "justitie in absolut" care nu lasa nimic, absolut nimic nepedepsit. Noi, aici, traim "in relativ", justitia noastra este relativa, dar efectele "justitiei in absolut" ajung intotdeauna pana aici, in relativ, fie si peste secole. Nimeni si nimic nu-i scapa.
In loc de incheiere
Astazi ma uit senina in oglinda si nu ma indispune chipul meu de "inteleapta". Nu-i pot intelege pe cei care nu au capacitatea de a se simti bine in propriul trup. Mi se pare ridicol sa plangi o tinerete pe care nu o mai ai, pentru ca viata e facuta din atat de multe nuante si intotdeauna exista cel putin una pe care nu ai mai incercat-o. De-a lungul vietii am trecut prin momente cumplite, dar am trecut si trec in continuare si prin momente de o mare frumusete. Nu regret nimic din ceea ce am trait, totul mi-a fost dat de Dumnezeu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
