Cu cateva luni in urma, un istoric de arta roman, Gabriel Badea-Paun, s-a lansat in acelasi timp pe piata cartii de arta pariziana, londoneza si newyorkeza, cu un elegant volum, Portraits de societe, XIX-XX siecles, cu varianta englezeasca The Society Portrait. From David to Warhol.
Tiparit in conditii grafice exceptionale de prestigioasele edituri Citadelles & Mazenod din Paris si The Vendome Press din New York, albumul ofera o viziune integratoare asupra portretisticii mondene din veacurile mentionate, cu trimiteri la modelele renascentiste si baroce folosite de maestrii penelului dedicati acestui gen. Inca de la inceput, autorul - ce si-a obtinut titlul de doctor in istoria artei la Sorbona, cu o teza despre pictorul Antonio de La Gandara - atrage atentia ca abia din secolul al XIV- lea se poate vorbi despre portret ca gen in sine, pornind de la un model viu si nu rod al imaginatiei artistului si descrierii contemporanilor ce-l cunoscusera pe acela demn de a fi imortalizat pentru viitorime. In Franta, dupa fondarea Academiei, in 1666 este instituita ierarhia genurilor plastice in care portretul ocupa locul al doilea ca importanta.
Portretul era - sau ar fi trebuit sa fie - rezultatul colaborarii dintre pictor si model: de aceea, Van Dyck pranzea cu aceia pe care trebuia sa-i picteze spre a se familiariza atat cu trasaturile cat si cu felul lor de a fi. Toaleta era foarte importanta, pentru ca trebuia sa-l reprezinte pe cel portretizat in fata contemporanilor si a posteritatii. In consecinta, artistii dadeau sugestii esentiale in privinta nuantelor, texturilor si formelor vesmintelor pe care le luau beneficiarii pentru poza : Whistler a desenat personal rochia doamnei Frances Leyland, Philip de Laszlo a recomandat celebra casa Worth pentru toaleta doamnei Livingstone Freyer, iar La Gandara si-a insotit modelele la cumparaturi. Pictorul trebuia sa fie si un perfect diplomat pentru a-si satisface comanditarul. J.S. Sargent spunea, mai in gluma, mai in serios: "De fiecare data cand pictez un portret, pierd un prieten."
Sunt oferite informatii interesante despre preturile percepute pentru portret. Cei mai bine platiti artisti au fost Leon Bonnat si Carolus-Duran, care cereau intre 25.000 si 50.000 franci. Spre a oferi o echivalenta a valorii banului in acele vremuri, G. Badea-Paun precizeaza ca o resedinta de dimensiuni medii costa 80.000 franci in Arondismentul 17 al Parisului, la 1900. Toata protipendada lumii, de la printii de sange la cei ai Primului Imperiu francez, de la baroana de Rothschild la ducele de Orleans, de la printesa Sturdza la contele de Montesquieu si maharajahul de Indore, defileaza pe sub ochii cititorului in acest volum.
Scrisa placut si usor de lecturat, atractiva prin bogatia informatiilor - ce nu se rezuma doar la artist si la opera ci investigheaza si genealogia/biografia modelului, uneori mai interesanta decat a pictorului - si prin ilustratiile selectate cu grija din marile muzee ale lumii si din colectii particulare, greu accesibile, cartea lui Gabriel Badea-Paun este o lucrare de referinta peste care nu se va putea trece cu indiferenta. Cinste tanarului autor roman ce s-a consacrat pe piata mondiala cu un titlu ce-i asigura nemurirea bibliografica!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
