Tema, locul, o promisiune si eternul optimism uman m-au facut sa merg la Focsani. Toate cele patru argumente s-au dovedit a nu rezista in fata mentalitatii care guverneaza lumea scriitoriceasca provinciala. Am redescoperit incropeala specifica perioadei comuniste si transformarea unei manifestari culturale intr-un kitsch fara margini. Intr-un cuvant, Festivalul "Cantarea Romaniei" nu a murit si nici nu are de gand sa moara.
Dupa cateva neplacute experiente avute cu diverse locuri si evenimente asa-zis culturale, am evitat sa mai dau curs invitatiilor la tot felul de festivaluri, simpozioane, adunari si chiar lansari de carte prin provincie. Liota de versificatori, de genii esuate in carciumile satesti din campia Baraganului, de veleitari agresivi care umpluse Scoala generala din Fundulea care avea sa primeasca numele lui Mircea Nedelciu parea ca ma vindecase de astfel de aventuri literaricesti. Fiecare venise acolo spre a se ridica pe sine in slavi, intr-un stil gretos de semidocti peste care se asternuse luciul esecului lamentabil.
Am acceptat invitatia la Focsani pentru ca, in general, aveam o buna impresie despre lumea literara de acolo, pentru ca vazusem o revista binisor tocmita, dar si pentru ca aveam respect pentru dascalii de la Liceul Unirea. Am acceptat invitatia si pentru ca tema anuntata parea promitatoare "Doamnele literaturii romane. Femeia - autor si personaj", dar si pentru ca intelesesem ca Irina Mavrodin - o adevarata doamna a literaturii romane - va primi Premiul Festivalului "Duiliu Zamfirescu". In fine, am acceptat invitatia sperand ca voi auzi lucruri interesante despre eroinele lui Duiliu Zamfirescu, printre putinele personaje feminine luminoase (nu neaparat in postura de mame) - ma refer mai ales la Sasa Comanesteanu - din literatura noastra.
Toate aceste sperante s-au dovedit neintemeiate. In doua sesiuni de "comunicari" - ghilimelele sunt absolut obligatorii -, am asistat la un spectacol jalnic al unor compuneri pedante, cu iz de suficienta de autodidacti (care transforma ultima carte citita sau ultimul personaj intalnit in obiect de cult, de adoratie jenanta), dar si la un atac de o violenta frizand trivialul, servit noua pe post de delimitare de noua directie a unei parti din poezia feminina. Interventiile catorva invitati (Ana Maria Tupan, Paul Aretzu) nu au putut sterge impresia de penibil instaurat de orgoliile provinciale, de frustrarile expuse in public precum desuurile unei dame (si nici alea prea curate).
Nici experimentul "Cartea-obiect" (poezie scrisa pe, dar si in spiritul unor autentice obiecte de arta populara prezente in fapt in casele motoganilor din Apuseni) propus de Carolina Ilica nu a reusit sa indulceasca gustul sarat, amar, coclit a ceea ce se petrecuse pana atunci.
Apogeul avea sa vina la decernarea premiilor. Da, a zecilor de premii si nu a unuia singur - acordat doamnei Mavrodin -, asa cum pricepusera multi dintre noi, invitatii. In sala Teatrului - frumoasa, de altfel - nu a fost mai nimeni in afara participantilor. Si daca tot era atat de intim, de ce sa nu fie totul o afacere de familie? Cu frenezia de pe vremuri au inceput sa curga premiile. La inceput, constiincios, am inceput sa le notez. Pe la a cincisprezecea strigare, mi-am dat seama ca risc sa devin penibil scriindu-le asa cum femeile batrane din sate scriu pomelnice la biserica. Nu am avut nici macar umorul sa le contabilizez, dar, la o repede ochire, cred ca au fost 30-35. Iar participanti cred ca au fost vreo patruzeci! Unii dintre premiati au incercat chiar momente de stinghereala, nepricepand prea bine ce anume le rasplateste acel premiu.
Doamna Irina Mavrodin a fost urcata pe scena intr-o ordine aleatorie (zic eu de-a dreptul jignitoare), coplesita de multimea de glorii locale, presupusul si anuntatul "laudatio" nu a mai fost prezent. A fost momentul in care, luminandu-ma, am avut o pornire de revolta: noi, invitatii, nu eram decat decorul, pretextul unui spectacol local, noi dadeam lustrul si certificam cu prezenta noastra acolo niste valori locale (destul de indoielnice in privinta stapanirii limbii romane, dupa cate aveam sa constat parcurgand O antologie literara - "volum ce a urmarit sa cuprinda in special pe scriitorii vranceni care au publicat de-a lungul timpului in revista Oglinda literara", dupa cum suntem anuntati in "Precizare".
Calitatea si succesul unui eveniment literar nu rezida in calitatea serviciilor administrative, in numarul de stele de pe sticla de coniac sau in eticheta aplicata pe o butelca de vin, in amabilitatea si straduinta gazdelor ca oaspetii sa se simta bine. Din respectul pe care il purtam Focsaniului mi-e greu, si dupa aceasta amara experienta, sa cred ca asta-i tot nivelul cultural al urbei. Factorii locali s-au plans ca banii au venit greu, ca simpozionul a fost in pericol sa nu se desfasoare, ca s-au alocat fonduri mari pentru sarbatori cu mici, bere si manele in piata centrala pentru "Zilele orasului" etc. etc. Nimic nu scuza incropeala, carpaceala culturala. Pentru ca mai intai te asiguri de calitatea culturala a manifestarii. Sa mai spun ca, desi evenimentul s-a aflat sub patronajul spiritual al lui Duiliu Zamfirescu, nimeni nu l-a pomenit pe prozator pe parcursul celor doua zile? A fost ca intr-o poanta a lui Ioan Grosan care, la Baia Mare, s-a dus glont la doua fatuce dintr-un bar si le-a zis: "Fetelor, nu veniti cu noi la Sisesti?". "Da' ce sa facem acolo?", au gangurit ele gales. "Am eu un prieten, Vasile Lucaciu, care da de baut de 1 decembrie!".
La Focsani, a dat de baut un alt prieten de-al nostru - Duiliu Zamfirescu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
