Debutand cu volumul Mandala (Editura Vinea, 2005), Oana Catalina Ninu n-a ratat aproape niciunul dintre premiile care i-au iesit in cale. O recunoastere, fara indoiala, meritata, intrucat vorbim despre cel mai semnificativ debut liric din anul respectiv. Chiar daca, la o privire mai superficiala, debutanta nu face decat sa ingroase cortegiul de poetese care ii tin trena Angelei Marinescu.
La urma urmei, o asemenea raportare se impune cu claritatea evidentei; insa comparatia nu e scutita de oaresice surprize. Astfel, Oana Catalina Ninu este pe cat de docila, pe atat de insurgenta fata de autoarea Fugilor postmoderne. Docila, pentru ca, spre deosebire de Elena Vladareanu ori Miruna Vlada, ea tine sub control robinetul imaginatiei, care nu se mai consuma in jeturi intermitente, ci se disciplineaza intr-un flux omogen. Oricat de rebele, reprezentarile se topesc intr-o sintaxa aluvionara, corodata prin dialogism si nivelata prin directete. De altfel, in Mandala, fracturat nu e atat discursul, care se deruleaza lent si fara interstitii vizibile, cat universul reprezentarilor, care suporta o maceratie organizata din partea unei viziuni schizoide. Poemele Catalinei Ninu descriu, cu o fervoare incandescenta, cele mai diverse forme de mutilare, in slujba carora eul liric pune la bataie un arsenal impresionant (foarfece, ace, surubelnite, colti, unghii, bricege, lame, epilatoare, vatraie etc.), care l-ar face sa paleasca de invidie pe un anumit conte austriac. Si nu e de mirare, de vreme ce figura centrala a Mandalei se prezinta, inca din primul text al volumului, drept "femeia foarfeca".
Interesant e insa - si aici intervine insurgenta - ca acest ritual sadic nu mai e, ca la Angela Marinescu, o tehnica de exorcizare a angoaselor, ci preludiul unui act sacramental. Astfel incat, din punctul de vedere al instrumentarii propriei corporalitatii, Oana Ninu e mai aproape de mistica rasturnata a lui Adrian Urmanov (acela din Carnurile canonice) decat de exhibitionismul furibund al "fetelor rele". O distanteaza insa de Urmanov abolirea metafizicului (realizata prin extirparea fara drept de apel a spiritualului: "era unu noaptea si aveam o singura aripa tu o jumuleai apoi lipeai penele la loc cu superglue/ toate atarnau ca pe o curca plouata aripa asta era a doua piele a capului cu cateva/ moate pe ea cioturi de par si bube maligne iubitule, acesta este sufletul meu"), precum si evitarea schematismului, care, in cazul de fata, se afla mult mai bine pitit dupa inflorescenta baroca a imaginilor.
Astfel incat, desi camuflata indaratul reprezentarilor corporale, sacralitatea martirajului iese la iveala cu forta evidentei: "sunt atat de vie atat de vie incat imi vine sa-mi exfoliez/ cateva straturi din placenta de pe spate/ si sa v-o dau s-o mancati cu mujdei ca la caini; noaptea strig in somn ma zvarcolesc in cearsafuri de carne/ imi atarna trupul prin aer bucati-bucati in jurul meu/ sangele ca o panza de paianjen unghiile intoarce-nauntru/ si eu inghiocata in ghemotoace de vata cu mintea metalizata/ de-acum totul s-a sters viata e frumoasa/ toate dorintele se implinesc". In fond, numeroasele reprezentari autosacrificiale din Mandala converg catre focarul unei cuminecari trupesti. Pentru Oana Catalina Ninu, sfartecarea propriului corp nu e un simplu tertip autenticist, ci un ritual autosacrificial, care aduce cu o transsubstantiere inedita. Altfel spus, imparirea nu e o forma de impartasire, ci de impartasanie.
Caci, fara sa piarda mult timp cu spovedania, Oana Catalina Ninu a trecut direct la euharistie. Iar aceasta e spusa doar pe limba ei, in care datoriile poetice, cate exista, sunt platite cu varf. Si indesat.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
