In viata publica, deslusirea relatiilor dintre prezentul postcomunist si trecutul comunist a devenit o tema salcie, nu in ultimul rand din cauza ca ceea ce ar fi putut fi un nou inceput - declaratia din parlament a presedintelui cu privire la caracterul criminal al fostului regim - s-a aliniat in coada plutonului. In numele suferintei, interesate de aceasta tema sunt victimele care au supravietuit; lor le raspund cu aroganta si nesimtire cei care au fost atunci si sunt si acum in prim-planul vietii publice.
Pentru generatiile noi, comunismul este un capitol de istorie, despre care nu inveti prea multe la scoala; iar ceea ce afli din afara scolii este atat de incalcit, incat nici nu merita sa-ti bati capul. Adevarul despre acea perioada este mereu ocultat, in special din cauza celor care nu pot desparti ideile de persoane, iar in absenta adevarului e foarte dificil de adoptat o atitudine, oricare ar fi ea.
Nici cercetarea istorica, nici literatura, nici teatrul nu vor putea limpezi ceea ce nu se straduiesc sa clarifice oamenii politici. Dar i se cere artei, pentru ca e mai comod, sa produca metafore si personaje sofisticate, sa se distanteze in mod explicit de tarele trecutului. In felul acesta au ajuns criticii literari sa se mire de ce nu exista "romanul" comunismului si cronicarii dramatici sa carteasca privind piesele referitoare la trecut: ba ca nu sunt destul de profunde, ba ca nu sunt suficient de cuprinzatoare; e mai lesne sa-i critici pe dramaturgi decat sa inisti pentru publicarea listelor cu cei ce s-au facut vinovati de tortura si de crime. Asteptarile exagerate cu care este intampinat orice nou produs artistic referitor la acele vremi devin o povara chiar pentru autorii lor: ei incearca sa elaboreze o imagine completa a dictaturii, a mecanismelor si a consecintelor ei, vor sa ajunga la un coeficient de generalizare superior celui realizat de Raportul Tismaneanu.
Cred ca acesta este izvorul starii de nemultumire, vagi dar persistente, cu care ma gandesc la piesa Mihaelei Michailov Complexul Romania. Replicile textului evoca deceniul opt al secolului trecut; Securitatea, element esential in desfasurarea conflictului si in orice discutie despre comunism, actioneaza asa cum o facea mai devreme, in anii '50-'60 - pentru generatia care a parcurs ambele perioade amestecul temporal e evident. Si n-ar fi fost nimic grav, daca autoarea nu si-ar fi propus sa arate penuria din ultimii ani, rezultatele consecventului proces de imbecilizare prin invatamant in special si prin propaganda in general, in asa fel incat dupa anihilarea oricarui nucleu de rezistenta (reala sau imaginara) oamenii nu mai aveau nevoie de represiune pentru a fi lasi.
Declansat prin Memorialul Durerii, continuat prin colectiile de memorii publicate, dar, din pacate, nefinalizat prin pedepsirea vinovatilor, procesul legal al represiunii s-a soldat cu cateva reabilitari, departe de a dovedi monstruozitatea unui aparat menit sa franga coloana vertebrala a unui popor. Pe amintirile acelei perioade se putea construi, dupa revolutie, o viata politica eliberata de fantomele trecutului. A prevalat dorinta de consens, iar ascunderea gunoiului sub pres a dat nastere imundului fluviu de calomnii si de compromiteri dirijate.
Pentru spectatorii tineri toate aceste lucruri au devenit indiferente. Au primit mostenire o societate dominata de scandaluri in care lichelele care vorbesc tare inving. Complexul Romania, cel real, include si persoane care ar dori sa inteleaga inainte de a se pozitiona sau de a renunta, plecand in Canada, asa cum face personajul central din piesa premiata a Mihaelei Michailov. Ar trebui sa renuntam la utopia ca teatrul ar putea schimba lumea.
Dar stim cu totii, sau macar cei care-l iubim, ca teatrul poate explica lumea. Dovada, chiar spectacolul la care m-am referit e tulburator cand se refera la mecanismul vicios care determina supunerea, mica ticalosie, nu doar viata in minciuna, ci si gandirea in minciuna. Hamlet a capatat certitudinea vinovatiei regelui adaugand cateva replici la o piesa existenta. Oare, azi, scena imbogatita cu atatea performante tehnice, dar intr-un deficit evident de constiinta istorica, nu poate imagina o piesa cu Uciderea lui Gonzago?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
