Vedeta culturala europeana a lunii martie este, si asta nu de azi de ieri, Salonul international al cartii de la Paris. Deschis exact acum o saptamana, evenimentul (in varsta de 24 de ani) a facut o data in plus manifesta lipsa de zgarcenie a francezilor atunci cand e vorba de scandaluri fine cu parfum politico-cultural. In 2002, cand invitat de onoare fusese Italia, premierul Berlusconi, poftit la inaugurare, nu a stiut pe unde sa scoata camasa (Armani) din pricina protestatarilor.
Acum, agitatia, fara consecinte serioase altfel decat in planul clevetelilor jurnalistice furnizoare de publicitate, a fost iscata de excesiva prudenta a organizatorilor, atunci cand nu l-au poftit oficial la salon pe Gao Xingjian, intaiul chinez ajuns pe planeta Nobel, in 2002. Asta in conditiile in care, invitatul de onoare al Salonului 2004 a fost China. Un spatiu literar, adica, pe care pofta colonizatoare a francezilor il impresoara, curteaza si, finalmente, anexeaza cu o graba absolut laudabila. Daca in Franta nu exista, in marile orase, Chinatown-uri in sensul propriu, se afla in schimb sumedenie de enclave spirituale chinezesti, care prolifereaza, se largesc si tind sa agrege o literatura (chineza de limba franceza) in literatura (franceza). Ce poate fi mai frumos, mai elegant si mai frantuzesc (!) decat o pagina de papier de Chine scrisa cu encre de Chine... Afara de scriitorii care traiesc o frumoasa idila cu limba franceza (Shan Sa, Gao Xingjian s.a), altii se vad tradusi intr-un ritm pe care reprezentantii putinor alte literaturi l-au cunoscut. Orasul Arles, de pilda, a devenit, pentru cititorii francezi, o capitala a Imperiului de Mijloc. Aici, editorul Philippe Picquier tipareste zeci de romane ale "noului val rosu" si, doar dintre autorii al caror ambasador este, doisprezece au fost personal invitati anul acesta la Salon. O alta editura, cu nume vaporos, Bleu de Chine, a scos, din 1994 si pana acum, cateva sute de carti de literatura chineza contemporana, cu o splendida si donquijotesca fervoare. Pe langa acesti sino-specialisti, exista, desigur, edituri prestigioase (Denoel, Actes Sud, Seuil, Gallimard) care intregesc peisajul, publicand autori chinezi care au gustat - intre timp - consacrarea, dar pe care mai intai i-au refuzat cu gratie.
In aceste conditii, reverenta facuta literaturii chineze in acest an este un act de recunoastere oficiala a unui prestigiu de mult cucerit printre cititori. Singurul instrument care suna dezacordat in amplul concert omagial, Gao Xingjian (repudiat de regimul de la Beijing), isi traieste, cu umilitate, conditia de refuzat la import in propria tara, spunand, cu buddhista intelepciune, ca nici nu are de gand sa puna piciorul la Porte de Versailles, pentru ca legaturile sale cu cititorii sunt cele ale lecturii iar nu ale contactului direct, asezonat cu strangeri de maini si autografe. Nu vrea sa deranjeze pe nimeni, vrea sa ramana un etern independent, pentru ca, nu-i asa, "fie China cat de rea, tot mai buna-n Franta mea". Ipocrizie chineza sau politete frantuzeasca?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
