Se vorbeste de "optzecisti intarziati". Si se fac referiri la autori ca Valentin Petculescu sau Liviu Georgescu, care au inceput sa se afirme abia dupa 2000, desi colegii lor de generatie au publicat carti si au devenit relativ cunoscuti inca din 1980. Si Viorel Chitea este "un optzecist intarziat", cu mentiunea insa ca, dupa cum scrie, ar fi trebuit sa debuteze prin 1880.
Din nefericire, chiar si daca ar fi debutat atunci, tot nu s-ar fi remarcat, intrucat s-ar fi inscris printre imitatorii lui Eminescu si nu printre cei mai valorosi, ca Veronica Micle sau Samson Bodnarescu, ci printre unii obscuri, astazi complet uitati. Versurile sale, pe care le putem citi in volumul Crunta dualitate, I, Bucuresti, Ed. Eminescu, 2007, contin elemente dintr-o retorica a romantismului caricaturala. Cand toata lumea e vesela, poetul, singur si neinteles, se plimba pe strazi gandindu-se la moarte. Starea lui de spirit ar putea deveni poezie, dar nu devine, din cauza modului naiv-conventional in care este descrisa:
"E primavara si sunt trist,/ Colind pe strazi la intamplare,/ Privesc viata imprejur/ Si ma gandesc la-nmormantare./.../ E multa forfota-n oras/ Si-n oameni doar vitalitate./ Sunt un strain printre copaci,/ Ce-aspira la singuratate". (Tristete de primavara).
Autorul nu are simtul cuvintelor. In loc sa spuna, de exemplu, ca se gandeste la moarte, el spune ca se gandeste la inmormantare, ceea ce e oarecum rizibil, intrucat inmormantarea e o problema mai curand administrativa decat metafizica. Citind versurile, iti vine sa te gandesti la firmele de servicii funebre.
Comic este si versul "Sunt un strain printre copaci"... Ce face, oare, poetul acolo printre copaci? Si de ce se mira ca se simte strain printre ei? Credea, poate, ca o sa stea de vorba, la o cafea, cu plopii si artarii?
Viorel Chitea nu gaseste tonul potrivit nici cand se adreseaza iubitei:
"E nevoie de tine ca esenta umana/ Ce imi soarbe fiinta dintr-o zona precara,/ Indreptand-o cu grija spre maretul real/ Unde omul renaste devenind social". (Apel la iubire).
Trecem, rusinati, peste referirea, involuntar-echivoca, la indeletnicirea iubitei: "imi soarbe fiinta dintr-o zona precara". Dar nu putem trece peste aspectul pompos-oficial al ultimelor doua versuri: "Indreptand-o cu grija spre maretul real/ Unde omul renaste devenind social". Daca ai o iubita, este pacat sa vorbesti despre ea ca un om politic despre programul lui de guvernare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
