O asemenea caracterizare paradoxala i se poate atribui lui Aurel Vlaicu, alt pionier de vaza al aviatiei romanesti, cu conditia sa disociem totusi termenii, aplicandu-i unor realitati disjuncte ale personalitatii sale. Sfios era Vlaicu de la natura si prin educatia lui taraneasca, primita in Ardealul de dinaintea unirii provinciei cu tara. Asa si-l aminteste Octavian Goga, adaugand ca sfiala lui si "privirea tulbure de pe Calea Victoriei" se expuneau mai ales necunoscutilor. Inclusiv multimilor venite sa-i aclame in delir performantele aviatice, si fata de care omul se simtea timid si neindemanatic, desi insesi rezultatele acelea, extraordinare pentru timpul sau, l-ar fi indreptatit la reactii de superbie si de vanitate orgolioasa.
Pentru prieteni, spune tot poetul citat mai inainte, Vlaicu ramanea - si asta in ciuda calitatii sale de inginer cu studii facute la Politehnica din M?nchen - un spirit rural plin de bun-simt si un comunicativ aproape naiv, dispus chiar sa cante din gura si din vioara, si pe care "niciodata in indrumarile intime ale sufletului nu l-a parasit firea lui de satean drept, limpede la minte, cuviincios si masurat in faptele lui".
Patima lui Vlaicu, fiindca e neindoielnic ca a avut-o, se leaga exclusiv de visul zborului. Un vis care la el s-a trezit la realitate inca din aeroplanul de lemn, tras de trei cai manati nebuneste peste campurile satului natal, Bintinti. A urmat, ca in cazul oricarui inventator de talent, o perioada de munca intensa, concretizata in avionul "Vlaicu I", cu care s-a inaltat singur in aer si a facut - cum spune el insusi undeva - "evolutiuni nesovaielnice" la Cotroceni. La cinci ani dupa Traian Vuia, urmasul acestuia intru pasiune si temeritate dispunea de un aparat stabil si usor manevrabil, cu care putea sa ajunga la 500, chiar la 800 de metri deasupra solului, incercand astfel senzatii ce nu fusesera accesibile pana atunci compatriotilor sai. Este neindoielnic ca omul traia nu doar betia unei victorii sportive, ci si un "mister al nemarginirii", iarasi marturisit in insemnarile lui destinate gazetelor. Dupa cum, din perspectiva anilor 1911-1912, ne putem usor imagina fiorul de emotie, uluirea si delirul admirativ ce luau succesiv in stapanire miile de spectatori, la Bucuresti, Brasov, Blaj, Sibiu, Iasi, oriunde isi anunta Aurel Vlaicu nemaivazutele sale demonstratii aviatice.
Performantele acestea erau de un excelent nivel tehnic nu doar "pe plan intern", ci bune si de exportat cu fruntea sus. Primul avion al inventatorului nostru s-a intrecut in Franta cu celebrul, deja, Rolland Garos, si exista marturii care ne fac sa credem ca nici atunci, cum nici astazi, concursurile nu erau ferite de interese partizane si de sforarii practicate in culise. Vlaicu n-a scapat de depunctari suspecte, care sa-l aduca in spatele favoritului, pe locul doi, dar asta conteaza prea putin acum. Din fericire, a avut mai multe alte sanse, bine "jucate". Bunaoara la Aspern, langa Viena, unde in iunie 1912 castiga cu prototipul "Vlaicu II" doua premii intai: in proba de aterizare la punct fix si in cea de aruncare la tinta a unui proiectil.
In acele vremuri nesigure pentru cei angajati in aventura aviatica, pilotul se afla, la fiecare tentativa, nu doar in fata unei performante inedite, ci si in fata mortii. Vlaicu stia foarte bine lucrul acesta, chiar si atunci cand pare sa sfideze pericolul. Afirma ca in aer nu-i era frica de caderi sau de alte accidente, desi trecuse el insusi pe langa o mare primejdie, la Brasov, zburand pe furtuna si riscand astfel sa fie doborat de rafalele vantului. Cu dificultatile de atunci ale aterizarii, omul face constatarea oarecum glumeata ca, in aviatie, spre deosebire de traiectoriile descrise de multi in viata de toate zilele, e mai greu de coborat decat de urcat. Din pacate, propriul sau destin ii pregatea o ironie, dovedindu-i contrariul: ca uneori urci la mari inaltimi cu osteneala trudnica a motorului inzestrat cu elice, dar poti cobori usor, chiar vertiginos, cand te tradeaza o piesa oarecare din delicatul angrenaj care iti poarta inventia artizanala in zbor.
Aurel Vlaicu si-a incheiat viata intr-un astfel de accident nefericit. Cum se stie, visul lui de a trece prin aer Carpatii nu e strain de sentimentele sale nationale, ale lui si ale atator altor romani din Transilvania supusa Imperiului Austro-Ungar. Ultimul zbor a fost urmarit de jos, din cursa automobilului, de doi colaboratori de-ai pilotului, Magnani si mecanicul Silisteanu (cei care, ulterior, au terminat de construit avionul "Vlaicu III", cu fuselajul in intregime metalic). Vlaicu s-a prabusit la 13 septembrie 1913, in apropiere de Ploiesti, lasand astfel perspectiva traversarii in zbor a Carpatilor pentru altii de mai tarziu. Exista o fotografie luata pe Calea Victoriei, in care se vede multimea, poate tot atat de numeroasa ca la demonstratiile aeronautice, adunata in jurul carului sau funerar: delirul unei victorii asteptate vireaza brusc spre un omagiu indurerat.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
