Ma intorc la povestea cu flacarile din Halkidiki. Dupa o noapte intreaga petrecuta ba pe malul marii, ba pe marginera drumului, moralul nu ne era prea ridicat. Autoritatile locale, pe care le apelaseram la numarul de urgenta, ne sfatuisera sa ramanem pe plaja. Cate un echipaj de politie ne intreba in fuga daca need help si ne parasea la fel de grabit. Spre dimineata, copiii incepusera sa dardaie de frig in patuturile improvizate. I-am mutat in masini. Apoi, ne-am luat inima in dinti si, putin dupa ora 6, l-am sunat pe patronul agentiei turistice din Bucuresti. A intrebat iritat daca am vazut cat e ceasul. Cum Dumnezeu sa nu fi vazut, ca statuseram toata noaptea cu ochii pe cadrane! Taman de aceea nici nu incercasem sa sunam mai devreme. Nu stia nimic despre incendiile de paduri si, oricum, ne-a asigurat ca nu are nici o obligatie. Daca lucrurile se adeveresc - spunea el -, este un caz de forta majora si singurele in masura sa ne rezolve situatia sunt autoritatile grecesti. Ce ne ramanea de facut?
Ca orice grup romanesc care se respecta, ne-am impartit in doua tabere antagonice. Unii sustineau sa ramanem pe marginea drumului, ca un repros viu in fata vicisitudinilor, altii sa ne intoarcem la hotel, sa vedem macar cu ochii nostri ce s-a intamplat. Au invins cei din urma. Aveam sa descoperim ulterior ca patronul isi strecurase printre turisti o colaboratoare a firmei, cu dubla cetatenie si comportament asijderea, care ne livra sugestii primite de la centru. Pruncii gasisera intre timp si un nume nou agentiei. Ii spuneau "Hell Holliday".
Am gasit hotelul intreg, dar imprejur o atmosfera apocaliptica. In spate, instalatiile barului si piscinei arsesera. Padurile din apropiere erau calcinate. Televiziunea greceasca pomenea in reportaje de "Biblikos catastrofis". Cerul era inecat in fum, de sus ningea cu funingine, aerul era de nerespirat. Ne-am inghesuit din nou in masini si am pornit sa ne cautam un culcus mai ferit si cu un aer cat de cat acceptabil. Intre timp, iritati de reactia patronului, am sunat in tara, pe la ziare, pe la posturi de radio si televiziune, sa ne povestim odiseea. Voiam sa ne intoarcem acasa, ne iesise vacanta pe nas si ceream ajutor oricui se milostivea sa ne asculte. Dar, pentru moment, voiam cate un pat cu o perna pe care sa punem capul. Sansa ne-a suras in cateva ceasuri, cand, putin dupa ora pranzului, am gasit exact atatea camere libere cate sa ne inghita pe toti. La niste oameni, greci veritabili, exprem de draguti. Ne-au tratat cu toata compasiunea, ba chiar cu dragoste si ne-au facut sa uitam de disperarea ultimelor ore. Am reusit sa dormim mai linistiti o noapte.
A doua zi dimineata, ne-am dus din nou la hotel, unde am aflat ca temerarii ramasi petre-cusera o a doua noapte pe plaja, fiind evacuati de politie pe la ora 2, din cauza riscului de incendiu. Bietii oameni aratau ca niste stafii. Dar, si asa, cativa dintre ei se uitau la noi cam cum se uitau comunistii pe vremuri la asa-numitii transfugi, iar avocata diavolului se plasase in fruntea lor. Patronul ne trimitea mesaje mai indulcite ca, daca ramanem, ne ofera o masa in plus si bauturi la discretie. Oferta m-a dus cu gandul la ultima aparitie a lui Ceausescu la balconul CC-ului. Aia cu suta de lei in plus.
Oricum, in ziua aceea, Soarele a rasarit la Nea Skioni la 5 dupa-amiaza.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
