Daca oamenii se nasc, de regula, individual, stelele se nasc intotdeauna sub forma de familii. Unele s-au ivit cu miliarde de ani in urma, altele apar chiar sub ochii nostri. Familii tinere si pline de energie radianta incep sa dea forma luminoasa unor uriasi nori obscuri, de praf si gaze cosmice, de care e plina Calea Lactee. Din loc in loc, concentrarea acestor gaze este atat de mare incat se impune evidentei, umpland obiectivele telescoapelor cu forme nebuloase dintre cele mai surprinzatoare. Unele seamana cu un cap de cal, altele cu o amiba amorfa, sau cu te miri ce altceva.
In asemenea volume galactice "experimentale" se produc, in "mic", fenomenele spectaculoase de la inceputurile Universului: condensari masive de substanta, implozii si explozii cauzate de dezechilibrul si reechilibrarea unor forte teribile, intre care cea gravitationala are de infruntat rezistenta materiei la o aglomerare infinita, iar legile frecarii isi fac si ele datoria. Rezultatul inevitabil al unei asemenea vanzoleli cosmice indepartate este aprinderea gazelor sub forma de stele si eruptiile de energie care, pornite din acesti bulgari de particule comprimate la extrem, se imprastie radiar, ca niste focuri de artificii, ajungandu-ne noua pe firmament sub forma distilata estetic ce ne incanta noptile senine.
Evident, cand vorbim despre Soare, nu ne gandim la travaliul dificultos surprins de ochiul nostru prin diferite cotloane ale Galaxiei, ci la niste familii deja mature, aparute din opinteli asemanatoare ale materiei, dar cu mormane de vreme in urma. Odata scaparata scanteia, substanta incandescenta a stelei isi continua pulsatiile si rotirea pe o secventa de "viata" astrala proprie. Viata nu in sensul fenomenului biologic cu care suntem prea obisnuiti, ci in acela de lunga existenta si transformare fizica, de care nici materia inanimata nu este lipsita. O "istorie", altfel spus, recompusa din largi intervale de spatiu si timp, singurele potrivite spre a nara povestea unor personaje de aceasta factura si structura, ambele fabuloase.
Recompunerile computerizate vizand stelele din periferia galactica destinata propriei noastre treceri infime prin macrocosmos par sa ne spuna lucruri neasteptate. Nu neaparat extrem de neplacute, fiindca tot ce tine de dimensiuni pe care fiintarea noastra limitata le proiecteaza asupra infinitului nu vor fi judecate corect prin raportare la modestele si atat de importantele (pentru noi) sentimente omenesti. Soarele si-a pierdut familia cosmica, iata o informatie noua si demna de memorat, fiindca pana acum ma leganasem si in iluzia ca astrul zilelor terestre, aparut candva in felul descris mai sus, isi va fi avand stelele surori undeva, prin preajma. Ca aluneca pe uriasa sa orbita galactica nu tocmai singur, ci acompaniat, de la niste zeci de parseci distanta, de rubedeniile sale gemene. Secventa de 250 de milioane de ani, animata prin tehnici virtuale, nu putea sa dea de norul de materie rarefiata ce i-a servit Soarelui drept leagan cosmic, dar ne prezinta esantionul galactic in cauza mult mai bogat in stele, odinioara, decat imaginea lui de acum. Pe traseul parcurs de bratul nostru galactic in acest interval de timp, multimea initiala a corpurilor stelare s-a tot imputinat, incat ce vedem noi astazi in "picatura" supusa analizei ar fi doar o gramajoara remanenta din mai vechile ei "caramizile" constitutive. Iar daca ne gandim ca istoria Soarelui merge in urma pana la vreo cinci miliarde de ani, e cat se poate de clar ca intervalul acesta imens a fost un prilej inzecit de saracire a traseului de prezentele stelare initiale. Din asta, nu trebuie sa credem neaparat ca Galaxia actuala, autodevorandu-se, este mult mai saraca decat cea a inceputurilor, ci ca insisi acesti colosi incandescenti, care sunt stelele, dispar treptat, lasandu-si companionii tot mai singuri intr-o cursa al carei sens, iarasi, l-am cauta degeaba in multimea de conventii si prejudecati omenesti. Ca intr-un vechi cantec de pahar, unii dispar, altii continua sa se nasca.
Stelele mor in diverse chipuri, dar cele mai frecvente sunt - la modul antitetic - implozia si explozia. O stea care atrage spre ea tot ce intalneste in cale va sfarsi prin a ajunge o acumulare de materie inzestrata cu o forta gravitationala de neinvins, incapabila sa-si mai reverse in afara preaplinul energiilor clocotitoare. In consecinta, materia ei va suferi o prabusire colosala, devenind eventual o pitica superdensa, neagra, intrucat nici macar lumina nu mai scapa din capcana ei teribila. Ori, declansand forte de sens contrar, materia presata va produce explozia stelei si transformarea ei intr-o nova, ceea ce presupune, ca la orice proiectil explodat, dezmembrarea si imprastierea in spatiu a obiectului initial. Exista apoi, raspandite prin diverse constelatii, stele batrane cu materia rara, cel putin cea din straturile superioare ale astrilor de acest tip. Betelgeuse, de care iarasi am pomenit, este o asemenea stea rosie uriasa, care ar cuprinde in interiorul ei sistemul solar pana dincolo de orbita planetei Pluton. Nu stim inca in ce masura destinul acestei perle a constelatiei Orion o va conduce spre colaps, ori spre o imprastiere mai putin dramatica, transformand-o eventual intr-un alt nor de gaze rarefiate, inceput de noua istorie.
Din familiile stelare mai vechi, cate unele mai evolueaza si astazi in tandem. Soarele, in schimb, pare sa fie vaduv de tot. Daca e sa iau partea plina a paharului, as spune: bine ca mai exista!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
