O initiateca, daca ne este permisa folosirea unei pretiozitati politicoase, este aceasta expozitie in care Mircea Deaca manifesta trei defecte sublime. Mai intai, vede mai mult decat vrea sa exprime, apoi, stie mult mai mult decat ceea ce vede si, in fine, exprima nu mai putin decat stie.
Triunghiul acesta viziune-cunoastere-expozeu (care are, nu intamplator, in centrul sau un ochi!) tuteleaza din primul moment impresia vizitatorului care parcurge subsolul casei artistului, devenita o galerie ambitioasa. Acest triunghi nu permite ezitari, fasoane sau angoase. Nu admite explicatii neonorante. Si nici nu este de acord cu targuieli, fie chiar si savante. Desi, la prima vedere, tablourile par niste ludicarii in folosul unei copilariri culturale, cine ramane la stadiul acela greseste. Pentru ca jocurile de fisuri imaginare dau panzelor o vechime falsa, cu trimitere inapoi pe arcul timpului. Cerneala neagra, apoi acrilata, inghetata, dublata de un soi de rafaelism al formelor si de siguranta aproape prezumtioasa a liniei extrem de minutios lucrata dau impresia unui palimpsest hieratic, in spatele caruia doar ghicim ca se ascund si alte mesaje. Inavuabile. Angelismul lipsit de lumina al nudurilor nedefinite, ci, dimpotriva, aruncat cu buna stiinta, ca o provocare, in tonuri negre si de penumbra, ne determina sa trecem la banuieli. Ar trebui ca artistul sa fie supus unei ordalii medievale (foc, apa clocotita etc.), pentru ca el sa-si recunoasca vina ca se joaca periculos pe buza misterului. Tot atunci, prin aceasta proba, ni se va da, in sfarsit, dreptate. Ca nu stim nimic din ceea ce vede el, Mircea Deaca. La fel ca niste mistere posteleusinice, in care initierea se face prin absenta. O gratie a grotescului sublimata in asumarea inexplicitului. E ca si cum, printr-un truc de prestidigitator abil, am scoate-o pe Infanta Margareta din centrul celebrei panze Las Meninas (1656), de don Diego Rodriguez de Silva y Velasquez. Si totusi, am reusi, nu stiu cum, sa-i facem placerea regelui Filip al IV-lea, titularul de contract al tabloului, adica sa nu asmuta pe noi mastiful usor somnolent, surprins la baza tabloului, in dreapta.
Pastrand cu discretie paralelismul si generalizand rapid, Mircea Deaca e singurul care stie ce inseamna elipsa. Mai mult, artistul face din ea panaceul prin care suntem supusi unei terapii initiatice. Un fel de "Vreau sa stiu!", emisiunea aceea de la Radio Bucuresti, de acum 30-40 de ani. Prin care uzam de rezerva personala de seva ingeretica, ce suntem mereu in pericol de a o pierde. In urma ei, odata consumata, noi ramanem doar niste umbre, care trag dupa ele ragazurile de a fi om. Regular sau nu. Cu insemne sau fara. Pe strada Occidentului nr. 11 se ascunde un artist, deghizat in mii de chipuri. De la un filolog, critic literar, spirit civic, doctor in cinema, artist plastic cu expozitii si cu un atelier deux-pieces la Paris, pana la un vizionar naravit definitiv la cosmaruri. Un Hieronymus Bosch hatru care-si orchestreaza viziunile pe umarul paralitic al lui Breughel. Al Batran. Cam ca Fellini, asa!
*) Agon-ego, pictura Mircea Deaca, Galeria Occident
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
