Subiectele grave, impovaratoare, generatoare de dezbateri si insomnii pentru oamenii din cultura au lasat locul celor mai senine. Si e si normal: suntem in iulie, soarele arde puternic, orasele se golesc, pe strazi, in institutii sau gradini ramanand doar muritorii de rand. Briza marii iti trece pe la urechi, fosnetul brazilor te mangaie repetat, Mediterana sau Atlanticul te racoresc ca jacuzzi-ul personal. In imaginatie, desigur. Asadar, "Unde si cum va petreceti vacanta?", i-au intrebat doua reviste pe scriitorii nostri. Am raspuns si eu uneia dintre ele, dar, pentru ca nu am fost foarte multumit de intrebare, mi-am pus singur o alta: "Unde nu o sa petreceti niciodata vacanta?"
Si-asa am inceput eu sa visez la multele locuri in care nu imi voi petrece niciodata o vacanta de scriitor. Primul care mi-a venit in cap a fost Tanzania. Nici nu stiu daca tara asta se mai cheama asa, dar pentru mine suna ca in povestile copilariei cu colibe, maimute, o multime de banane si nesfarsite aventuri. Dar nu pentru asta am ales eu Tanzania ca prim loc unde nu o sa ajung niciodata. Ci pentru fascinatia cu care il ascultam cu gura larg cascata (si de mirare, dar si pentru ca eram la dentist) pe doctorul meu, care imi spunea: "In concediu, ma duc in Tanzania pentru scufundari" si, in locul transpiratiei care altfel m-ar fi inundat numai ascultand nenorocita aia de freza, simteam pe trup apele de clestar ale Atlanticului. Nici nu stiti ce reconfortant e sa stai pe scaunul ala dintr-un cabinet stomatologic, cu maxilarul anesteziat, si in pauzele dintre doua "Clatiti, scuipati" doctorul sa imi povesteasca minunatele aventuri ale scufundarilor, ale pescuitului si vanatorii subacvatice. Iar mie imi sunau in cap versisoarele cantecelului pe care il cantam si eu cu focul copilului care n-are pic de voce: "In Tanzania se zice/ Ca traia un trib ferice/ Iara sefu' acelui trib/ Era insusi Tibotib." Ce se mai intampla cu tribul ferice si cu seful lui zau ca nu imi mai amintesc, insa uite-asa poti pastra nostalgia a ceva ce n-ai vazut si nici nu o sa vezi vreodata, dar care ti se iveste in viata pe neasteptate dupa o crunta durere de masele!
Valea Loarei! Ei, cu Valea Loarei e o poveste teribila: o stiu pe dinafara. Le-am predat elevilor mei de atatea ori castelele din Franta, incat mi s-a acrit de ele. Nu mai au nici un farmec. Mai ales ca, dupa ce am reusit sa scap din invatamant (fusesem trimis intr-un sat "dracului pomana", vorba lui Creanga, dupa absolvire sa imi platesc datoria pe care o aveam fata de statul ce ma tinuse in facultate printr-un stagiu obligatoriu in productie), cum auzeam de Franta, cum imi aparea in fata chipul luminos de atata luciu tuciuriu al elevului meu de 16 ani din clasa a VI-a, Lila, care la fiecare ora ma intreba: "Don profesor, don profesor, cum se zice garoi in franceza?!" Degeaba i-am zis eu de corb, de cioara, stia foarte bine ce vrea: "Garoi, don profesor, cioara e altceva!"
Nici in Thailanda nu o sa merg. In primul rand pentru ca toata lumea se duce acolo. Apoi fiindca am vazut prin filme (inclusiv in alea de la televizor cu "destinatii exotice") ca e inghesuiala, prea multi oameni pe strazi si prin suk-uri. Si multe fructe, or' eu, cu colita mea, am restrictii la prea multe fructe. Mai ales exotice! Insa nu asta-i motivul principal. Motivul principal e ca, dupa ce o juna (pe atunci, acum s-a mai copt si ea) prozatoare a prestat prin Thailanda si a povestit tot ceea ce a prestat (nu vorbesc de droguri si de sex, ci de un apocaliptic sex cu un caine - nedrogat, saracu', excitat insa de parca ar fi fost de cand a vazut-o - pe care l-a incercat acolo), eu n-as mai avea ce povesti.
M-am gandit la ceva cu elefanti, dar am vazut intr-un film porno ca s-a folosit trompa unui elefant foarte viu pe post de jucarie sexuala, asa ca fantezia mea nu a reusit sa mai inventeze ceva care sa ma duca in asa de indepartata si ciudata tara.
Mi s-a luat si de Tahiti. Mai intai si mai intai e clar ca tu, scriitor roman, nu o sa poti concura niciodata cu amintirea, prezenta chiar vie a lui Gauguin in puzderia aia de insule. Acolo, fiecare localnic are o poveste cu Gauguin, daca nu cumva e unul de-al lui Gauguin. Plus ca ai trai acolo parca intr-un muzeu numai cu picturi de Gauguin. De la un roman inrolat in Legiunea Straina - cu care am stat mult de vorba si i-am si scris povestea vietii lui de legionar - am aflat insa si alte nu tocmai frumoase obieciuri pe care le au aia de-acolo. Unul ar fi ca strainii sunt vazuti ca niste semizei si sunt tare bine primiti. Ospitalitatea lor intrece buna purtare cand te cam obliga sa-i onorezi casa culcandu-te cu nevasta gazdei tale. Or, alea tinere si frumoase din Tahiti nu sunt maritate, iar celelalte, in opozitie cu ele, sunt! Plus ca mi-e teama sa nu raman cu obiceiul asta cand ma intorc in Europa si dau dracului de vreo belea!
Acum, vreau sa fiu cinstit cu dumneavoastra: as trece peste toate inconvenientele locurilor, traditiilor, pericolelor depre care v-am zis si m-as duce pana la urma intr-o vacanta pe-acolo. Dar, oameni buni, n-am bani! Nu sunt nici vedeta de televiziune, nu fac nici emisiuni la..., tata (Dumnezeu sa-l ierte!) nu a avut firma de salubritate, eu nu am castigat la Loto ca Ogica. Din banii pe care ii iau ca scriitor, abia imi pot plati facturile lunare si pot bea o bere la o tersasa. Dar va imaginati ce frumoase vacante petrecem noi, scriitorii, pentru ca stim sa visam si avem argumente pentru saracia noastra?!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
