Acesti oameni sunt zilierii. Ei cauta de lucru. Vin din toate partile. Ratacesc cat e vara de lunga. Innopteaza pe unde pot, sub poala padurii din coasta satului, pe peronul cu dale de piatra al haltei, in gropile de unde se scoate lutul pentru chirpici, furisati in podul grajdului sau in vreun hambar parasit.
Se ingana ziua cu noaptea. Stele se aprind, cerul e palid. Luna se vede ca o urma pe zapada. Tuse, scarpinaturi, soapte ragusite. Apare o Dacie ca un bidon turtit. A fost pe vremuri rosie. Dacia scoate trei sughituri si se opreste la marginea lanului de porumb verde. Coboara cinci barbati si o femeie. Care cum poate isi dezmorteste incheieturile. Cu amandoua mainile infipte piezis in dosul lat femeia isi indreapta salele. Mult lasata pe spate, moale aplecata inainte. Ei sunt stapanii. Au venit sa aleaga mana de lucru. Tocmeala nu prea exista. Atata si-atata. Nu. Gata. Altu. Alegerea este pe ochi, nu pe vorbe. Unul mai tanar, mai osos, mai putin scofalcit este mai la pret. Sunt alesi cativa din suta care asteapta. Se tace. Cineva intreaba totusi ceva. Femeia raspunde. Are umerii uscati, burta, ciudat - si supta, si tuguiata. Peste rochia verzulie de stamba patata la poale si subtiori, poarta o flanea de lana cenusie carpita in coate cu postav negru. I-am luat, spune ea, da' nu muncesc nimica, domnule, stai cu ochii pe ei si le dai si-o masa pe zi.
O dimineata care imi aminteste de Drumul tutunului, o carte faimoasa la vremea ei, si mereu vie, Erskine Caldwell. In cruzimea si imposibilul de acolo erau si urme de umanitate. Incerc sa le deslusesc si in ce vad, o clipa, in salbaticia de la marginea lanului de porumb verde. Intre timp a aparut soarele. Pare prietenos. Pleaca impreuna, slugile de o zi si stapanii pentru nu stiu cata vreme. Abia acum, la spartul targului, bagi de seama ca sunt cu totii la fel, bietii norocosi care dau cu sapa si amaratii gospodari cu de-a sila, ghemuiti acum la umbra unui stog putred de anul trecut, ei mananca mamaliga rece cu ceapa si salam. Toti, o apa si-un pamant.
*
Ceva ii deosebeste, totusi. De o parte disperarea, de cealalta o jalnica fudulie. Sigur ca da, fudulia (boala nationala?!) si nu aroganta, cum crede un fost ideolog proaspat reciclat, sociolog astazi si foarte bun de gura si chipes teleast. Aroganta este boala de oameni subtiri, intr-o lume de mult asezata. Excelent subiect de roman, teza de doctorat, pamflet, caricatura etc. Fara doar si poate, vorba lui Abecedeff, un ingredient al naturii umane. Ca sa fie insa cum arata, si in literatura cinicului Laclos (Les Liaisons dangereuses), sa zicem si in mult incercata si amestecata elita bucuresteana interbelica (s-au dus frumoasele zile din Aranjuez...!) ca si gazonul (marfa exclusiv englezeasca), aroganta (nu numaidecat britanica, nuantata insa si capatand stil in batrana si vesela Anglie) are nevoie de multe sute de ani. Ca exista astazi la noi un inceput in fudulia toapei milionare, mereu mai numeroasa si, la urma urmei, platitoare de mari impozite, drojdia tranzitiei din care vrei-nu vrei se isca viitorul? De ce nu! Chiar daca la noi inceputul este ca lasatul de fumat.
*
Ajung iarasi nu demult, din intamplare, printre dealuri, la ses, unde a-ntarcat dracul copiii etc... Chiar am trait aici candva o cumplita dimineata de vara? Ce se vede acum pare o statiune pentru vacante nu de toata mana. Exclusive! O rezidenta inconjurata de cativa kilometri de gard viu inalt si dens care mascheaza altul din bare de otel si sarma ghimpata. Pazita la poarta de baieti voinici in combinezoane de culoarea nisipului, zambitori si bine inarmati. Vile albe, gradini intinse, complicate jocuri de apa. Pe malul lacului foarte albastru se disting profiluri indraznete de cladiri mai degraba scunde, atragator ritmate, piscine, terase, bungalowuri, fara indoiala locuri de distractie si visare. Totul pare o macheta tocmai atunci expusa de antreprenor pe masa patronului. Se sopteste ca acela ar fi Vintila Ionescu, mai bine cunoscut altadata sub numele de Naum Capdeaur. La cheiul lung de piatra, ambarcatiuni cu panze si fara. Viu si divers colorate. Dar si cateva prelungi, suple elegante, albe ca tinuta de gala a capitanului Nemo. La orizont, in dunga rasaritului, liziera de salcami si, de loc schimbat, la fel ca acum zece ani, targul, oraselul sau ce naiba putea fi asezarea aceea iesita din timp, fara nume sau cu unul imposibil de tinut minte, blocurile cenusii inalte si lungi, turla unei biserici - aurita - siluetele metalice ale unei industrii oarecare - ruginite - doua cosuri inalte de caramida, unul fumega stins.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
