Farmecul vietii literare era indisolubil legat de atmosfera din redactiile revistelor. Debutantul privea fascinat si coplesit lumea forfotind de manuscrise, spalturi sau "albe": era Parnasul, era antecamera gloriei, era laboratorul in care se producea eternitatea. Redactorii erau semizei, iar colaboratorii de prestigiu-divinitati ce se lasau ghicite doar prin semne: treceau plutind siluete, nicidecum oameni in carne si oase. Dar nimic nu se compara cu serile de corectura. Febrilitatea ii coplesea pe toti. Cand functiona cenzura, cu totii asteptau paginile de parca ar fi asteptat o sentinta. Trece sau nu trece? Mai apoi, chiar daca oficial nu mai era cenzura, revistele se intorceau de la Consiliul Culturii cu multe "X"-uri apasat puse cu creionul rosu. Traiai tristetea si trufia in acelasi timp; aveai valoare daca erai interzis!
Lumea aceea care avea aproape "dimensiuni metafizice", spun eu parafrazandu-l pe Marin Preda, lumea involburata, tensionata, febrila, lumea in care te simteai scriitor odata intrat in ea, e din ce in ce mai mult amintire. Desi colaborez la multe reviste, am calcat rar prin redactii in ultimii ani. Multora nu le stiu nici ziua exacta de aparitie, spre deosebire de anii tineretii cand zilele saptamanii aveau nume de reviste: Romania literara (joi), Contemporanul (vineri), Luceafarul (sambata). Cu mici exceptii, colaborez la reviste doar din nostalgie; tirajul mic, aproape confidential, si plata simbolica nu sunt chiar motivatii serioase in a te apuca de-o colaborare. Ceea ce altadata era un pas important in faurirea unui nume in lumea scriitoriceasca nu mai are azi nici o relevanta. Tinerii evita drumul ce trece prin redactii, alegandu-l pe cel al editurilor. Vad in aceasta alegere nu numai graba de a-si vedea numele "adunat pe-o carte", ci si mentalitatea paguboasa ca oricine poate fi autor, ca te nasti autor; nu mai ai nevoie de anii de ucenicie. Or, revistele literare chiar asta faceau: te pregateau, te profesionalizau pas cu pas pentru meseria de scriitor. Aici, viitorii critici (care nu sareau direct cu publicarea tezei de doctorat, ca acum!) o luau de la prezentare de carti, treceau la recenzii, apoi la comentarii si, intr-un tarziu, la eseuri sau sinteze critice. Aici, poetii aveau drumul lor prestabilit: de la descoperirea la posta redactiei la rubrica "debut", de la grupaje in interiorul revistei la o pagina intreaga de poezie. Aici, prozatorii isi faceau mana cu povestiri sau schite, pregatindu-se pentru marele moment in care erau publicati pe cate doua pagini cu un consistent fragment de roman. Iti puteai evalua talentul, posibilitatile in confruntarea cu cititori extrem de exigenti cum era Geo Dumitrescu, la poezie, sau Nicolae Velea, la proza.
Ii pretuiesc teribil de mult pe toti cei care se mai incapataneaza azi sa creada in menirea, in rostul, in viata revistelor literare. Cu bani putini, confruntandu-se cu reticenta autorilor fata de publicarea in revista, dar si cu raceala publicului - acaparat fie de divertisment, fie de productia editoriala -, cu satisfactii putine si cu munca multa, cu tocat de timp si de nervi, ei mai cred ca revistele inseamna fermentul lumii literare, forumul ei, in-formare si formare atat a autorilor, cat si a cititorilor. Unele au ceva traditie si vor sa o tina dreapta. Luceafarul a implinit 50 de ani de existenta. Nu sunt de acord cu ceea ce spunea Cornel Ungureanu ca ar trebui sa se raporteze la Luceafarul aparut in 1902. Or fi avand acelasi nume, dar in menirea sa, "Luceafarul" de azi atat are: o jumatate de veac. A fost o sarbatorire care a semanat cu evocarile si comemorarile ce mai au loc pe ici, pe colo. Cineva reprosa ca nu vede tineri in sala, la aniversarea unei reviste a tinerilor! De unde tineri? Care tineri?
Pai nu numai bietii elevi de liceu stiu ca exista un singur Blaga - ala din politica, dar si multi dintre tinerii autori romani! Sa mai publice intr-o revista, cand ei scriu acum doar pentru a fi in atentia editurilor de dincolo si inainte de a scrie, se gandesc cine le va traduce cartea?
Alte reviste sunt un fel de one-man-show. Intr-o vreme, la Pitesti, exceptionalul poet Mircea Barsila scotea o exceptionala revista Calende aproape de unul singur. Tot de la Pitesti imi vine luna de luna Cafeneaua literara - si ea, cam opera de un singur autor. Am publicat demult acolo si, ca drept de autor, Virgil Diaconu se chinuie sa imi puna la posta revista. Pe Virgil Diaconu il gasesc mereu la manifestarile culturale, face de toate pentru revista: se documenteaza, scrie, pozeaza, implora pentru colaborari. "Scriitori invitati la 'cafenea'" - rubrica de interviuri -, si "Clubul 'Cafeneaua literara'" - grupaje consistente de versuri, sunt doua puncte extrem de atractive pentru mine, ca lector. Mai noua "gaselnita" a revistei - reproduceri masive ale creatii apartinand scolii plastice pitestene - este si ea bine-venita, pentru ca, atunci cand vorbim de plastica, Pitestiul trebuie mult mai mult luat in seama.
"Cafeneaua" se zbate, iese in public, participa sau organizeaza chiar ea diverse evenimente. Un cititor mai putin participativ la viata revistelor literare are ce sa-i reproseze. Imi pastrez reprosurile si aduc la suprafata numai respectul pe care-l am pentru astfel de entuziasti ai lumii noastre.
Viata de revista? O viata grea - o viata de caine, as zice!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
